Nu stiu cum e prin alte locuri, dar impresia pe care o am despre vecini, sau in general oamenii care locuiesc in zona noastra, e ca relatiile interumane normale s-au pierdut de multa vreme si loc de asta se inventeaza formule artificiale, cum ar fi » Fête des voisins ».
Sa va explic. De vecinii mei (de aproape 20 ani) nu stiu mare lucru. Ne salutam doar. Si asta nu cu toti : o parte din ei se uita la cite ceva interesant de pe cer fix cind trec pe linga tine. La aproape toti e valabila regula ca odata iesit pe portile rezidentei, nu te mai saluti, nu te mai cunosti. Mai este o regula nescrisa : te poti saluta cu cite cineva atita timp cit ai cite ceva in comun (copiii colegi), dupa aia reactionezi ca si cind nu te-ai cunoste.
Dar o regula de politete de la care nimeni nu abdica e tinutul usii. Cam ciudat pentru mine la inceput, dar daca intri sau iesi pe o usa sau poarta, neaparat trebuie sa-i tii usa celui care e la 1-2…pina la 15 m in spatele tau.
De vorbit nu prea vorbesti, decit eventual despre vreme. Iar salutul lor « ça va ?! » e doar o formula de salut, daca nu esti chiar bine si faci greseala sa o si spui, francezii sunt total destabilizati, fac fete-fete si trec peste asta.
Sunt de felul meu rezervata , insa sotul care-i mai vorbaret incepe sa se converseze cu cite un vecin si parerea lui despre francezi e ca unii abia asteapta sa-si dea drumul la vorba, in ciuda aparentelor.
Sa nu credeti ca vreau sa stiu despre vecinii tot felul de birfe picante. Dar mi se pare destul de infricosator faptul ca nu stiu despre nimeni nimic. Ceea ce uneori ne face sa ne distram cu sotul, imaginindu-ne diverse scenarii. De exemplu pe vecinul care statea toata ziua acasa , nu saluta si se uita cu mutre triste, il banuiam de depresie. Nici vorba, era infirmier la spital. Cind unul dintre vecini dispare , dar ramine sotia sau copiii, nu stim daca a murit sau a divortat si nici nu ne apucam sa intrebam. Nu stiu de ce vecina de deasupra tuseste zi si noapte, nici de ce cea de dedesubt era intr-o vreme rasa in cap, facem doar supozitii.
Peste doua saptamini se intimpla sa ramin singura cu fata mica. Ma cam ingrozeste gindul ca daca patesc ceva, nu as avea la cine apela, ca sunt singurul adult responsabil intr-o mare de oameni necunoscuta. Stiu ca in general lumea nu gandeste ca mine, dar am oarecare sechele dintr-o alta viata a vietii mele cand ma luptam cu crizele de angoasa.
Prima data cind m-am lovit de faptul ca in Franta nu-i ca in Romania e pe la inceputurile vietii mele aici, cind am fost la cumparaturi si am vrut sa ajut o batrinica sa-si puna marfa pe covorul de la casa. Parea asa neajutorata, dar cind mi-a aruncat o privire plina de ura, am lasat-o in pace. De atunci stau de doua ori sa ma gindesc si trebuie sa recunosc ca viata de aici m-a facut sa-mi pierd mult din empatie.
Asociatia unde facem dans de salon se vrea si este o asociatie foarte conviviala. Pe colegi ii vedem ca pe niste prieteni si de multe ori dupa curs stam cu ceasurile la taclale. Insa in general, cind faci o activitate mergi, o faci, pleci si gata, nu ai nici o relatie cu cei din jur. Ii vad pe noii colegi cum stau pe margini , cum evita cu gratie episoadele de pupaturi dinainte de curs (recunosc ca uneori ma cam enerveaza sa ma pup cu absolut fiecare coleg 🙂 ) si cum odata terminat cursul o zbughesc ca si cum ar avea treburi foarte importante.
Inca un lucru care mi s-a parut diferit fata de obiceiurile romanesti : cind a murit o colega de dans am fost socata ca la inmormintare am fost doar 4 persoane dintre colegi. In Romania la inmormintari venea o intreaga comunitate. Cand am vorbit despre asta cu o psiholoaga frantuzoaica, mi-a spus ca in Franta s-a pierdut obiceiul de a sustine moral familia indoliata. Fac o mica divagatie : am observat ca s-au pierdut si altele legate de moarte, de doliu. Daca cuiva ii moare cineva, a doua zi e bine mersi, rar se mai vorbeste si in nici un caz nu se poarta doliu. Ori eu vedeam doliul si ca o atentionare a celor din jur ca bietului om i s-a intimplat ceva, ca trebuie protejat . Am citit apoi o carte care in mare spunea ceea ce gindesc eu, ideea era ca in lumea occidenta s-a pierdut contactul cu moartea ca parte a vietii : totul e aseptizat, lumea moare in spitale, iar apoi nu se mai vorbeste, ca si cind n-ar exista. Aceasta negare a mortii si a faptului ca ne credem nemuritori duce la multe derive .
O regula nescrisa legata de viata privata a fiecaruia e ca daca cineva e bolnav , nu-l intrebi sub nici un motiv ce are, daca spune bine, daca nu, taci.
Bineinteles ca pentru tot ce v-am descris eu mai sunt si exceptii, care confirma regula. Si poate o sa intelegeti de ce in Romania imi face mare placere sa vorbesc cu toti vecinii care-mi ies in cale si de ce ma bucura chiar si remarcile pe care diversi « binevoitori » le fac copiilor. Macar nu ma simt invizibila.
Acestea fiind spuse, ma duc sa fac tarta cu rubarba, ca sa o iau cu noi deseara sa ne facem prieteni printre vecini ! O fi « fête des voisins » ceva artificial, dar poate e un inceput !
Later edit: N-au venit multi vecini, dar au venit aia faini! Uite ca nu trebuie sa-i bag pe toti in aceeasi oala! Unul tocmai venise din Romania , si, la fel ca toti francezii, a fost incintat de mincarea de acolo (ne-a aratat in poza niste sarmale 🙂 Chiar a fost o experienta pe care mi-ar fi parut rau sa o ratez.
La Rose...rose 
Elena, :-D, citindu-te ma vad pe mine, scuze dar zambesc, eu sunt mai vorbareata poate ca sotul tau si am pastrat si un acent mai tare, la care cand deschid gura am remarca de unde esti?, si m-am lovit si eu de tot ce ai spus. Hai sa-ti spun o chestie, eu am trei vecine pensionare, intr-o zi doua stateau de vorba in fata casei si ma duc la ele sa o rog pe una cu care ma inteleg mai bine, daca pot sa o fas pe fetita 30 min, la care ea imi raspunde” Vai draga mea dar cum crezi tu ca eu am timp de asa ceva eu sunt foarte ocupata am activitati” la care mi-am cerut scuze si am plecat. Cealalta care si ea e pensionara s-a uitat la mine cum indrasnesc sa le deranjez pentru o chestie atat de genanta ( fiica ei e la Paris si sa plange cat ii e de greu cu fetele cu ingrijitul). Le cunosc de 10 ani, eu eram singura care de paste le faceam cadou oua rosii sau le dadeam ce aveam in plus, dar asta nu inseamana ca astepti ceva de la ei, de afltfel chiar mi-a zis o vecina. Si de la fête de voisin tot eu o organizez si nu toti vor sa participe suntem vreo 10 case si eu singura straina.
J’aimeJ’aime
La noi nu-i chestie de straini, ca in zona noastra nu prea au nimic cu strainii. In schimb francezii de aici spuneau ca in Alsacia sunt oribil de xenofobi, am auzit niste faze de pica mitza-n coada.
Asa-s astia de la noi, incuiati. Nu-i de mirare, cand vad copiii de mici ca-si fac veacul la asistantele alea maternelles, care stau ciorchine pe banca intre ele si nu vorbesc cu ei, iar seara parintii ii iau si-i duc acasa sa-i culce rapid, ca sa aiba timp sa-si faca seara intre adulti, cum zic ei. Citeodata ma intreb cu sotul cum de-au ajuns sa se casatoreasca, asa imi par de insingurati.
Si clar, prima intrebare pe care si-o permit de cum deschizi gura « vous avez un petit accent! Vous venez d’où ? ». Deja esti vazut cumva ca inferior de-si permit sa-ti puna intrebarea.
Credeam ca vecinii de la case sunt mai binevoitori.
Sa stii ca noi am avut o surpriza f placuta cind am rugat pe cineva sa ne tina copilul. Anul trecut trebuia sa mergem la balul de care spuneam, dar n-avea cine sta cu fata mica. Avea o prietena buna, se vizitau, se jucau, iar sotul a indraznit sa-i intrebe pe parinti daca nu vor sa o tina peste noapte si pe a noastra. Ne-au zis ca nu-i nici o problema. De atunci am invitat-o si eu pe prietena, a mai fost si a noastra la ei…si tot asa. Pe de alta parte sunt singurii parinti din cei ai colegilor fetei cu care ne-am imprietenit, ca sa zic asa, desi n-am ajuns inca la faza de invitat la masa, care, din observatiile mele, pecetluieste prietenia.
In rest prietenii nostri sunt parinti ai colegilor copiilor mari. Relatiile erau parca altfel acum mai multi ani. Pe vremea aia se faceau kermesse la scoli, la care toti parintii puneau umarul si petreceam cite o jumatate de zi cu voie buna parinti-copii in curtea scolii. De vreo 10 ani nu se mai fac. Am dedus eu cu sotul ca ne-om fi schimbat noi, ca suntem mai batrini, si de-aia ni se pare. dar mi-a confirmat o educatoare de la maternelle ca nu noi suntem aia ciudatii, ci ca lumea CHIAR s-a schimbat. Si ca kermesse nu se face, ca nimeni nu mai vrea sa faca eforturi.
Eu cum stau acasa insotesc de multe ori clasele copiiilor. La cei mari, cind ma mai vedeam cu alte mame insotitoare ne conversam, ne invitam chiar la masa, o relatie normala. Acum mi se intimpla sa le vad , sa incerc sa le salut , dar ele sa-mi evite privirea, ca nici sa vrei nu le poti saluta. Asa ca am renuntat si eu. S-a salbaticit lumea.
Vad si cind mergem in Germania prin excursii, ca in padure toata lumea ne saluta, ba chiar ne mai intreaba cite ceva. La cofetarie chelnerita la fel poarta lungi conversatii cu noi (care abia pricepem jumate din ce zice 🙂 Aici nu te saluti in padure decit extrem de rar.
Magazinul bio de la noi e al unei doamne italience. Acolo sa vezi vorbarie! Si cred ca francezii vin si o apreciaza chiar de-aia: ca vorbeste vrute si nevrute cu ei.
Si ma bucur ca ne-am gasit activitatea de dans, unde ma duc si am o relatie normala cu oameni asa cum ii stiu eu. Cind faceam gimnastica ma duceam, ma schimbam, faceam cursul, nici o vorba cu nimeni, nimic, era o atmosfera f apasatoare. Pe de alta parte am remarcat ca cu cit sunt mai in virsta, cu atit mai volubili. Poate e chestie de generatie, de educatie.
J’aimeAimé par 1 personne
Inca un lucru care mi s-a parut ciudat. Aici cind termina colegiul, liceu, fac cel mult un chef la sfirsit. Nu tu majorate, nimic. Asta cu majoratele imi place, mai ales cand vad la ce s-a ajuns in Romania la majorat care-i ca un fel de nunta, sau chiar si la aniversari.
Si ce mi s-a parut si mai ciudat e ca gata, ai teminat liceul, e bun terminat. Nu tu intilniri de 10, de 20 sau de nu stiu citi ani , nimic. Eu, care abia astept intilnirile noastre de liceu, as fi tare dezamagita. Si la intilnirile astea, noi care venim din Europa, suntem nelipsiti (cei de peste Ocean nu), insa cei de la fata locului lipsesc , cred ca nu stiu ei ce inseamna sa te simti singur si sa n-ai ocazii de chefuit 🙂
J’aimeJ’aime
Sunt de acord tu tot ce ai spus. Asa e si aici. Ai noroc ca jumatatea ta e din Ro si are cam aceasi visiune cu tine. Si mai ai noroc ca nu lucri ca daca vecini is cum is, lucru e JUNGLA. Poate asta e explication la cat de tare s-au racit relatiile intre oameni. Dupa 8 ore intr-o jungla nu mai ai chef de nimic.
J’aimeJ’aime
Am lucrat si eu in jungla si a fost cea mai urita perioada a vietii mele. Veneam acasa si plingeam. ma gindeam ca e si datorita caracterului meu sau faptului ca n-aveam diploma care trebuie, chiar daca eram supradiplomata. Scrisesem un articol, dar m-am autocenzurat si nu l-am publicat.
Da, e fain cu sot roman. ridem amindoi uneori de tot felul de situatii . De exemplu sedintele cu parintii: deja stiu dinainte : cum apare cite un parinte (chiar si 2-3) cu intrebari debile, cum nimeni nu-i de acord sa cumpere nimic pentru copil…e un scenariu tip 🙂 Dar trecind peste astea, cind vad cum s-a ajuns azi cu scoala in Ro, ma bucur ca le-am putut oferi copiilor o scoala ca aici.
El a lucrat in Germania inainte de a veni aici si oamenii intre care a nimerit erau super-faini. Spunea ca e fix invers fata de legenda urbana romaneasca cum ca nemtii nu-s sociabili.
J’aimeJ’aime
Pe aici au o vorba/expresie : Pour vivre heureux il faut vivre en cache.
J’aimeJ’aime
Pai or fi tare fericti, ca-s ascunsi!!!
Eu de fapt sunt fericita in bula mea: cu familie, prieteni, colegii de la dans, dna de la mag bio , cavistul 🙂 Doar ca am nevoie ca in fiecare vara sa-mi incarc bateriile in Romania: sa aud romaneste, sa vad prieteni din liceu, vecini, etc. Asta ma tine apoi un an de zile. Credeam ca-s singura sentimentala, dar o prietena care in fiecare an organizeaza de Pasti o mare masa cu romani, ne spunea ca asta o ajuta sa tina apoi tot anul. Fiecare cu caracterul lui ..Nu ascult insa tv romanesc, nu suspin dupa Romania, nici macar nu citesc carti in romaneste, doar imi trebe vara bula mea de oxigen….si afinele, si vata de zahar :)))
J’aimeJ’aime
Te inteleg perfect si eu am nevoie de acea incarcare de energie pe care o luam de acasa. Si inca odata mai ai noroc ca jumatatea ta e din RO si te intelege.
Inainte imi spuneam ce nu te omoara te face mai tare, acum am devenit tare dar oare sacrificiile pe care le-am factut au meritat nu stiu o sa vedem.
Cat despre plans si idei luate in batjocura si puse in practica peste cateva luni, numai are rost sa vorbesc, imi aduc aminte si un zambet amar imi apare.
Ma opresc aici ca cei care ne citestc o sa renunte la blogul tau si nu asta e intentia mea. Iti multumesc mult pentru sinceritate.
Iti doresc o sarbatoare a vecinilor cu noi cunostinte si relatii, eu sper sa nu ploie pe la noi ca sa putem sa o organizam.
J’aimeJ’aime
Din pacate sinceritatea ma face frecvent sa dau cu batul in balta.
Eu chestiile astea le rumeg de ani de zile apoi citesc carti din tot felul de domenii care ma intereseaza si imi dau seama ca nu, nu eu sunt aia care judeca gresit.
Pentru mine Franta a insemnat sa ma detasez de multe lucruri din viata mea si sa incep sa traiesc cu adevarat, iar de veo 15-16 ani fac o psihoterapie care m-a facut sa fiu bine cu mine si prin asta o mama mai buna pentru copiii mei. Acum ma duc rar pe la psi a mea, si vorbim lucruri generale complet futile 🙂 (sau filozofice ) si daca imi trece prin cap sa dezbat cite ceva cu ea o fac. O am acolo, ca pe un stilp pe care ma pot sprijini la nevoie.
Prietenelor mele maritate cu francezi intr-adevar li-e mai greu decit mie. Eu cu sotul avem trecutul nostru comunist in comun . Si tineretea si prietenii din liceu 🙂 Dar asta nu inseamna uneori nimic, am avut prieteni plecati prin strainatate care s-au despartit desi erau impreuna din liceu.
Ne distram cu prietena noastra de origine poloneza, ca avem atitea amintiri in comun cit nu ne-am fi gindit. Apropo, da-le la copii sa citeasca Marzi, e o carte cu benzi desenate (in mai multe volume) cu o fetita in perioada comunista. Isi fac o idee despre cum era la noi pe atunci.
Mersi, si la noi ba ploua, ba e soare! Poate aflam de un apartament de vinzare :))
J’aimeJ’aime
Ma bucur ca a fost bine la voi la fete de voisin. La noi a plouat la inceput a fost in fata caselor’ ne gandeam sa anulam dar un vecin mai curajos a iesit primul’nu toti au participat dar a fost sympa.
Merci pt carte. Cat despre experientele noastre in fr ma bucur mult ca am gasit pe cineva care a trecut ca si mine prin aceleasi ‘lectii de viata’, o sa ti scriu pe e mail nu vreau sa plictisim pe cei care citesc. Merci mult.
J’aimeJ’aime
Da, m-as bucura sa-mi scrii.
A venit cite o familie in medie de pe fiecare scara, suntem 13 scari. De la noi de pe scara am fost singurii. In general ii cunosteam pe cei veniti, sunt chiar exceptiile de care vorbeam.
Noi printre alte chestii faine la rezidenta e ca avem un teren f mare in jur, plin de tot felul de arbori (faina, faina, dar gradinarii costa mai mult decit apa si incalzirea). Si in plus avem inca un teren lipit de bloc, pe care e un hangar , unde se mai fac aniversari la copii sau acum fete des voisins, ca nu ploua. Primaria voia sa puna labutza pe terenul adiacent, numa’ bine ar fi infipt un bloc, dar pentru ca are hangarul si un tei batrin , e zona protejata.
J’aimeJ’aime
Mi-a placut mult postarea asta, Elena! La noi a fost Fête des voisins astazi! Imi amintesc ca atunci cand m-am mutat aici, pentru ca eram complet noua in cultura asta, am crezut ca la petrecerea asta vin toti vecinii. Asa ca m-am apucat sa coc o gramada de fursecuri cu nuci si stafide cu care sa ‘sparg gheata’. Am realizat foarte repede ca de fapt e o ocazie pentru ca cei care se cunosc si sunt prieteni sa iasa afara la un pahar de suc, dar atat… M-am ‘rusinat’ (si asta nu imi sta in fire) si am mancat noi fursecurile. :))
Dar asa cum zici, la mine pe scara nu ne cunoastem cu aproape nimeni si e foarte trist si sec. Daca in Romania mergeai la vecina de la doi sa iei cu imprumut doua oua ca iti trebuie la prajitura, aici oamenii nici nu prea se saluta.
Din fericire avem si un vecin bulgar cu care ne vizitam si ne intelegem foarte bine. La ei as apela in caz de urgenta… si da, este o intrebare pe care mi-am pus-o si eu: ce fac daca…?
J’aimeJ’aime
Eu in decursul anilor am invatat sa duc tot mai putin, sa dau bani tot mai putini, bacsisuri tot mai mici 🙂 La noi a adus lumea lucruri foarte bune, chiar m-am mirat cit si-au dat interesul putinii care au venit.
Ce sa zic, macar ma bucur ca nu-s unica « singura printre multa lume ».
Citeodata mai aflu una-alta de la portareasa (concierge) sau de la o vecina in virsta mai vorbareata.
Acum citeva luni mi s-a intimplat sa ramin pe dinafara: cind am venit de la scoala fetei nu mai mergea deschizatorul electric de jos (nu avem cod la interfon, doar acel bip sau cum sa-i zic), deci nu puteam sa intru in scara. Mi-era jena sa sun la vecini. (suntem 8 pe scara). Noroc ca am intilnit-o pe dna cea vorbareata (dupa vreo juma de ora de dat ture pe la bloc), ea a chemat portareasa pe telefon , au sunat la firma care se ocupa de interfon si au inceput sa sune lung si sistematic la toate usile ca doar-doar cineva deschide usa si ma lasa pe mine sa intru. Se auzea de jos ca soneriile suna, dar nimeni nu raspundea, nicaieri. Dupa vreo jumate de ora de asteptare , a iesit din scara chiar vecinul de etaj, astea doua i-au povestit ca ele au tot sunat si l-au intrebat daca a auzit. Tipul le-a zis ca soneria intr-adevar suna(deci o auzise) si a plecat calm in treaba lui, eu am pofitat sa intru in scara . Deci cel putin unul de pe scara era acasa si nici nu i-a pasat de apelurile lor disperate( ca pe linga ca sunau, mai si rugau lumea sa deschida usa).
J’aimeJ’aime