Ce-am facut de cand nu mai sunt casnica

Scrisesem aseara un articol pe care l-am si publicat (sau cel putin putin asa credeam), iar azi nu mai e nicaieri. Oare numai mie mi se intimpla din astea? Initial mi-am spus ca daca nu s-a publicat inseamna ca asta e soarta lui, deci n-o sa-l reiau, dar cum in capul meu e inca proaspat, o sa-l rescriu totusi.

Deci, cum spuneam in titlu, de citeva saptamini mi-am schimbat statutul in cel de functionara. Mai corect ar fi functionara stagiara, abia peste un an voi fi titularizata.

Cum am ajuns aici? In urma unui concurs. Mi-am spus ca la virsta mea, cind nu mai lucrasem de 10 ani, iar prin CV-ul meu batea vintul mai tare decit prin stepele rusesti, sansele mele de a fi angajata undeva se apropiau de zero. Statutul de casnica incepuse sa ma complexeze de la o vreme, mai ales ca fata mica are 10 ani azi-maine, deci nu mai are nevoie de o mama care sa stea non-stop cu ea, ba chiar dimpotriva.  Citisem mai demult o teorie care zice ca e normala frustrarea si nemultumirea casnicelor. Pentru ca o meserie propriu zisa iti aduce oarecare satisfactii, odata cu indeplinirea obiectivelor .  In schimb casnicele fac un fel de munca in zadar: curatenia nu dureaza, mincarea se maninca, iar a doua zi o iau de la capat. Deci mi-am spus: concurs inseamna in teorie sanse egale pentru toti. In teorie. Practic nu stiu care e gradul de subiectivitate al juriului la proba orala, proba care are si cea mai mare pondere in nota finala. M-am inscris la primul concurs care mi se parea potrivit, desi n-avea nimic de-a face cu studiile sau cu putina mea experienta profesionala.

Pentru inceput fac citeva saptamini de scoala impreuna cu alti fericiti admisi la examen. Nu glumesc: ei sunt chiar fericiti si se considera norocosi, au ales ministerul asta la recomandarile altora, pentru ca ofera o experienta foarte diversa si sanse mari de a progresa. Eu am fost tentata pina in ultimul moment sa renunt la beneficiile examenului. Dar s-au potrivit o o multime de lucruri, care fac sa ma consider si eu o norocoasa. De fapt eu zic ca lucrurile se intimpla cind e momentul lor si se aranjeaza cum e mai bine. Sotul nu-i chiar de acord si imi aminteste ca eu le-am pus in miscare, dand concursul. Unul dintre cele mai importante lucruri e ca voi lucra aproape de casa. Al doilea ca scoala pe care o fac acum e in zona pariziana, puteam sa fiu repartizata si in alte orase franceze. Al treilea e ca sotul lucreaza la citeva statii de tren de locul unde se afla scoala, asa ca mergem si sa revenim impreuna. Ma ingrozea transportul in comun , mai ales partea subterana. Scoala e la o ora si ceva de casa, iar primele doua saptamini au fost cumplite: ajungeam seara asa de secata de puteri incit ma puneam pe plins. Cu rusine recunosc ca in prima seara spuneam printre suspine ca imi vreau viata inapoi. Dar cum nevoia te invata, dupa o luna pot sa spun ca m-am obisnuit. Nu-mi face placere, inca detest inghesuiala , lumina din trenuri si oamenii care se misca prin gara pe repede-inainte, dar ma consolez cu gandul ca in citeva zile am terminat cursurile. Si asa de bine m-am obisnuit, incit la serviciu ma gandesc sa merg cu transportul in comun. Va fi aproape, nu mai schimb trenuri si nici nu strabat tot Parisul in subteran, ca acum.

De fapt scrisesem articolul ca sa va spun ca nu degeaba se spune ca lupul isi schimba parul, dar naravul ba. Asa ca o sa iau in ordine toate lucrurile pe care nu le-am schimbat:

Intii de toate lupul nu si-a schimbat nici macar parul. Cum colegii de cursuri sunt mai tineri, ma gindeam sa-mi vopsesc parul alb de la timple. Dupa o zi de gandire, am renuntat, asta ar fi insemnat sa abdic de la ideile mele, deci o schimbare de naravuri 🙂

Am testat cantina in prima zi, dar, in ciuda pretului foarte scazut ( 3.60 euro meniul), am hotarit ca mincarea mea e mult mai buna, pe deasupra stiu ce pun in ea. Asa ca ma duc cu borcanul (de salata, in general) dupa mine, drept desert am o banana. Cu asa meniu sanatos si cu pofta de mincare scazuta din cauza stresului, am dat jos vreo 3 kilograme.

Dupa ce maninc imi ramine mult timp de pauza. Dupa scoala am o ora de asteptat sotul. Folosesc timpul asta ca sa strabat orasul in lung si in lat. Imi fac asa doza de miscare zilnica. Am descoperit cu ocazia plimbarii niste locuri foarte interesante, ma pregatesc de un articol cu poze din locurile respective.

Linga gara se gaseste un centru comercial foarte mare, imaginati-va ca nu am fost tentata sa merg prin magazinele lui. Desi acum am salariu, deci as avea mai multi bani de cheltuit.

Citesc mult, in tren. Cand nu invat pentru cursuri 🙂 Am fost placut surprinsa sa vad atita lume cu nasul in carti. Chiar as vrea sa scriu cind am timp despre o carte interesanta, ce trateaza alimentatia .

Am reusit sa nu cumpar baghete decit extrem de rar. La sfirsit de saptamina le fac si le congelez. Dar am redus mult consumul de paine pentru ca am vrea sa scoatem aproape de tot glutenul din alimentatie. Am facut asta pentru ca un articol ne-a pus serios pe ganduri. As vrea sa scriu si despre articolul cu pricina. Pina una-alta am facut de citeva ori baghete fara gluten si au fost relativ reusite (mai am de lucru la partea de aspect).

Fetelor le las mincare gata facuta si ele o incalzesc. Intr-o seara le-am luat pizza, dar oameni suntem si nimeni nu-i perfect 🙂  Trebuie sa recunosc ca sotul ma ajuta foarte mult , mai nou el se ocupa de partea de cina si de masa de duminica. Cum vrem sa renuntam la gluten, foloseste intens mamaliga, ba chiar a inventat un fel de mamaligo-pizza 🙂

Deci pina aici toate bune si frumoase. Sper ca va fi la fel si la serviciu. Oricum n-o sa obosesc muncind , pentru ca am ales, ca multe mame din Franta, sa lucrez la program de 80%, adica sa am miercurea (cind copiii n-au scoala) libera. In plus functionarii francezi nu duc lipsa de zile de concediu. Probabil daca as fi scris articolul asta lunea sau martea seara, cind mai ramine mult pina vinerea, altul ar fi fost tonul lui. Dar asa, cind  maine e duminica, deci nu iau nici un tren, e bine 🙂

Si daca tot m-am pornit pe fapte mari, la anul vreau sa dau concurs ca sa inaintez in grad. Optimista, nu-i asa? Mai ales ca asta presupune 6 luni de scoala odata concursul luat 🙂

A, si sa nu uit sa va recomand filmul pe care l-am vazut azi : Loving Vincent.  Polonezo-britanic, cu picturi in ulei, animate. Diferit de alte filme, merita vazut. Si o ocazie pentru copil sa (re)descopere picturile de Van Gogh.