Lecturi (si cateva filme) la 11 ani

20180826_122543.jpgDaca ati sti de cat timp ma intreaba fata cand mai scriu ce a citit. Ma mai intreaba ea saraca si cand o sa-i termin ia pe care am inceput sa o cos sau cand ii termin rochia tricotata inceputa acum vreo 5 ani.  Cu lista de carti e mai simplu. Poza care ilustreaza articolul cred ca e facuta deja din septembrie anul trecut.

Din pacate pentru majoritatea cartilor n-am reusit sa gasesc si titlul in limba romana, ma gandesc ca n-au fost traduse. Disclaimer: nu stiu cat de educative sunt cartile, ca nu le-am citit. Cand eram mica, tatal meu ne ducea des la cinema pe mine si sora mea si vedea dinainte filmele ca sa se asigure ca sunt potrivite pentru noi. Zice el ca a dat-o o singura data in bara, cand ne-a dus la un film pe care nu-l vazuse in prealabil, ma mir ca i-am retinut titlul, se numea « Ultimul Fleksnes », dar nu mai stiu despre ce era vorba. Asadar, sa incep lista:

Sub aceeasi stea, de John Green. A luat-o de la biblioteca scolii, o citisem si eu mai demult, mi s-a parut cam naivuta, dar probabil merge pentru 11 ani. Nota ei: 10/10. Ea spune ca a invatat de acolo lucruri despre cancer si ce e un pet scan.

Diverse volume din O serie de evenimente nefericite de Lemony Snickett. Adevaratul nume al autorului e Daniel Handler. Din seria asta am citit si eu un volum, acum multi ani, mi s-a parut pierdere de vreme. Nota (a ei, nu a mea) 8/10. Filmul cu Jim Carrey facut dupa carte are din partea ei 10/10.

Vanatorii de carti de Jennifer Chambliss Bertman. O serie de 3 volume, fata spera sa mai apara si altele. Nota: 9/10.

Marie et Bronia de Natacha Henry , o carte despre viata surorilor Curie. Carte interesanta, de unde a invatat multe lucruri. Nota: 8.5/10.

La Passe-Miroir de Christelle Dabos, a citit primele 2 volume. Nota 8/10

Al Capone does my shirts de Gennifer Choldenko, a citit-o in varianta franceza, desi o avem pe cea in engleza de la sora mai mare, care era pasionata. O sa cumparam continuarea Al Capone shines my shoes. A invatat de aici lucruri interesante despre inchisoarea de la Alcatraz. Nota 10.

De Yves Grevet: Des ados parfaits si Seuls dans la ville. Nota 8 pentru ambele.

Le célèbre catalogue Walker et Dawn de David Morosinotto , o carte de nota 10.

Le journal d’Aurélie Laflamme de India Desjardins. O serie in 9 volume, care a fost adaptata in serial cinema si in benzi desenate, dar n-a vazut filmul, nici benzile desenate. A citit primele 6 volume si ne ducem la librarie sa mai comandam urmatoarele. Nota: 9.5.

Samantha, 15 ans, héroine d’un jour de Meg Cabot. 2 volume. Nota: 8 Fata spune ca in general cartile lui Meg Cabot ii plac, a mai citit cateva. Nota: 8.5.

Jet, set et match de Rosie Rushton. Eroina e o jucatoare de tenis renumita care s-a saturat de tenis. Nota 8.5

Roald Dahl: Fantasticul Domn Vulpe. Lectura obligatorie pentru scoala, i-a placut mult. Nota 7.5. Tot de Roald Dahl i-a placut o carte autobiografica: Escadrille 80. Nota 8.75

M-a rugat fiica sa mai scriu ca nu recomanda chiar deloc doua carti obligatorii pentru scoala, ambele le-a detestat. E vorba de L’enfant Océan de Jean Claude Mourlevat. Desi a citit de acelasi autor cartea Jefferson, care i-a placut mult. A doua e carte lui Susie Morgenstern : La sixième. Si vad ca lista se lungeste cu a treia carte: Odiseea de Homer, tot lectura obligatorie, nu i-a placut deloc.

Tot legat de carti, pentru cei din Franta, fata a descoperit site-ul https://www.recyclivre.com/ , care recicleaza si vinde carti. Cartile sunt recuperate de la persoane particulare, intreprinderi, etc si apoi vandute la pret redus pe internet.

 

Vad ca nu se opreste la carti, fata mea tine sa recomande cateva filme:

Valorile familiei Addams.

Viata privata a lui Sherlock Holmes, l-am vazut acum cateva zile, mie mi s-a parut slabut, dar ei i-a placut mult.

Eddie the eagle

Rasta rockett. E un film cu echipa jamaicana de bob.

O scurta istorie a timpului, despre viata lui Stephen Hawking.

Ariane cu Audrey Hepburn. Si in general filmele cu Audrey Hepburn

Matilda (dupa cartea lui Roald Dahl)

Si in incheiere mai vrea sa recomande slagarul lui Thomas Anders si Florian Silbereisein: Sie sagte doch sie liebt mich.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Auzite la radio

Cred ca am mai spus-o ca ma uit foarte rar la televizor si la stiri chiar deloc. Înainte aveam facebook-ul si mai eram cat de cat la curent cu ce se intampla in lume, dar de vreo luna am renuntat la el. Sunt o fire foarte adictiva, mi-e greu sa ma limitez, asa ca mai bine tai raul din radacina. Nu l-am taiat chiar de tot, contul e doar suspendat, dar asta e singura posibilitate sa imi pastrez mesageria. Si stiti ceva? Nu imi lipseste chiar deloc. Asa ca acum radio-ul a ramas singura mea sursa de a ma ține putin la curent cu ce se mai intampla în lume. Il ascult doar pe drumul înspre si dinspre serviciu si in general nu sunt doar stiri. Zilele astea am aflat despre doua carti interesante:

Prima e cea a Evei Illouz si se numeste « Marfurile emotionale ». Se povestește in ea cum incepand cu anii 70, societatea de consum vinde lucruri menite sa provoace sentimente, o stare de bine, scopul principal fiind acela de a ajunge la « adevaratul nostru eu ». Emotiile si consumerismul sunt imbricate si se definesc una pe alta. Industria turistica, muzicala, de dezvoltare personala , a cinema-ului, toate ne vand aceasta marfa emotionala, toate ne promit fericirea. Un fenomen insidios, pentru ca atunci cand cumperi un obiect il ai si gata, dar pentru marfa asta emotionala, oricand e loc de mai bine, deci esti dependent de consumul ei. Toate atelierele de dezvoltare personala, conferintele, fac parte din industria asta, toate ne promit accesul la o varianta mai buna si mai fericita a noastra. Mi-a placut explicatia asta, pentru ca mi se pare si mie ca atatia guru există , fiecare in felul lui, te învață ba sa fii o mama mai buna, o sotie mai buna, un om mai echilibrat, ba sa mananci ma sanatos etc. Am intalnit aici ideile Evei Illouz din cartea Happycratie, pe care tocmai o citesc. Cartea e o critica a psihologiei pozitive, care zice ca fericirea se construieste, se preda si se învață. Industria fericirii sustine ca ajunge sa aplicam lectiile expertilor ca sa devenim fericiti. Ce e contradictoriu e ca specialistii in psihologie pozitiva spun ca fericirea e o alegere , rezultatul eforturilor personale, însă avem nevoie de ei ca sa ne ghideze  pe drumul fericirii. Cum fericirea e o alegere, devenim singurii responsabili de bogatia sau saracia noastra,  de succesurile sau eșecurile noastre sau de starea noastra de sanatate. Si daca stiinta asta a fericirii extinde campul de actiune al consumerismului inclusiv in interiorul nostru, facand din emotii o marfa ca toate celelalte? Iar fericirea in epoca nostra nu mai este, de fapt, o alegere ci e obligatie, nefericirea devenind un lucru rusinos pe care il ascundem.

A doua carte e  » La nuit, j’ecrirai des soleils »  a lui Boris Cyrulnik, un cunoscut neuropsiholog si etolog, cel care s-a ocupat mult de fenomenul de rezilienta . Rezilienta ca termen in psihologie inseamna depășirea traumatismelor  pe care cineva le-a suferit, reconstrucția acelei persoane.  S-a observat, spune Cyrulnik, ca multi scriitori sunt orfani. In cartea asta se vorbeste, dincolo de rezilienta, de nefericire ca motor al creativitatii. Spune el ca toti scriitorii care au fost copii abandonati, neglijati, traumatizati, au combatut tristetea scriind. Autorul insusi e unul dintre ei si, fiind un rezilient, a vazut in povestile acestor scriitori, bucati din propria lui poveste.

Povesteste Cyrulnic ca si pentru copiii care n-au suferit traumatisme, lipsa parintilor e un factor de creativitate. Un copil se apuca sa deseneze sau sa faca mici lucruri atunci cand mama lipseste pentru cateva ore, ca sa i le dea pe post de cadou atunci cand revine. Asta imi aminteste de toate cadouasele primite de la copiii mei.

Atat Eva Illouz car si Boris Cyrulnik au fost invitati ca să-și prezinte cartile, mi s-au parut foarte interesante interviurile cu ei.

Alt lucru, care n-are legatura cu radioul, dar m-a pus mult pe ganduri e ca am aflat ca la 11 ani multi copii sunt dependenti de retele sociale. Merseseram la scoala pentru o scurta întrevedere cu profesori ai fetei, ca sa ni se inmaneze buletinele trimestriale cu notele. Ne-am vazut cu profesoara de franceza si ne spune ea ce ii place ca fata noastra e asa mare cititoare si ca spera sa isi pastreze obiceiul, mai ales ca acum multi copii sunt dependenti de retelele sociale. Noi inca nu i-am luat telefon fetei, nici nu cere. Si speram sa amanam cat mai mult momentul. E drept ca imi cere des smartphone-ul, se uita regulat pe site-ul colegiului, unde sunt afisate teme, orare, noutati, eventual cursuri anulate. Se mai uita ea si la altele, nu numai la astea, dar de aici si pana sa fii dependent e cale lunga (sper). Spunea profesoara ca telefoanele sunt interzise in timpul orelor, dar in pauze apar tot felul de incidente.

Si am mai auzit la radio de o carte care mi s-a parut foarte interesanta,  tot prezentata de autorul ei, Jerome Fourquet , ii spune Arhipelagul francez. Asta chiar o sa mi-o cumpar, autorul povesteste aici despre Franta, a carei matrice catolico-republicana care o tinea indivizibilă, s-a dislocat complet si acum e divizata într-o multime de « insule » care se ignora reciproc. Cum e  o carte care nu e corecta politic, prefer sa o citesc intai si apoi sa povestesc (sau nu) despre ea.

 

 

 

 

O lună de gaini

Din pacate, realitatea ne-a lovit drept in fata, asa ca acum, din 4, am ramas cu 3 gaini. Nici alea nu foarte in forma.

Visurile noastre sunau asa: 4 gaini care zburda vesele prin gradina , fac oua, mananca fructe si legume, nu primesc tratamente, mizeria de la ele se duce in compost, ca doar e bio si apoi fertilizeaza gradina.

Realitatea e cu totul alta: una din gaini era bolnavă, am reusit sa o punem pe picioare.  Nu ne-a ținut mult bucuria. Saptamana trecuta am remarcat ca una din gaini tusea si se ineca. Luni dimineata, alta, era rau de tot, nu mai putea respira, tusea, statea cu ciocul deschis. Spre seara era mai bine, dar am inceput sa le dam la toate un tratament antiparazitar. A doua zi dimineata Caramel era tot rau, spre seara mai bine, am continuat cu antiparazitarul. Banuiam niste paraziti care migrează din plamani pe trahee, la boala ii spune singamoza. Veterinarul casei 🙂 tot in internet isi spunea speranța, cunostintele mele despre gaini sunt cam aproape de zero, dupa cum ziceam in articolul precedent. Miercuri dimineata era rau, peste zi n-a mancat nimic, nenea de la magazin ne-a zis ca fara antibiotice nu scapa. Antibioticele in teorie se dau pe rețeta, noroc ca farmacia de langa serviciul sotului, situată într-o zona mai…populara ca sa zic asa, vinde orice fara intrebari, fara rețete.  Si uite cum am devenit clienții farmaciei, cand pana acum nu calcam cu anii pragul ei. Desi nu mancase peste zi, seara am prins-o cu greu pe Caramel sa ii dam antibioticul, era foarte plina de energie cand era vorba de fugit de noi. Le-am dat antibiotic si celorlalte 3 gaini. Dar joi dimineata am găsit-o pe Caramel moarta in cotet. Nu va zic tristetea nostra. Plus sentimentele de vinovatie, ce n-am facut bine, de a murit gaina si de ce nici celelalte nu sunt in forma si le curge nasul. De atunci, dimineața stau cu frica pana le vad iesind pe toate afara, peste zi le studiez cum respira, cat mananca si daca par vioaie. Iar cand au pozitii care mi se par bizare, imi zic ca gata, asta e.  Continuam cu primul antibiotic, care are si efect antiparazitar, am cumparat unul mai puternic, dar parca nu as schimba asa toată ziua. Una din gaini are pe nas un fel de neg (carcinom?, crusta?) care creste de la o zi la alta. Degeaba visurile noaste frumoase.  Oua nu, ca prea tinere. Mizerie: nu in compost, ca antibiotic. De altfel si visurile cu culturi prin gradina incep sa se clatine, cand pisica sapă adevarate transee in orice loc unde vede putin pamant descoperit.

Magazinul ne-ar da o gaina in locul celei moarte, ceea ce ne socheaza putin, ca sunt vazute ca un obiect pe care il schimbi daca se strica. Pentru noi era Caramel, care era cea mai dinamica dintre gainile noastre. In ciuda aerului combativ, era cea mai chinuita de restul, cred ca era cea mai jos in ierarhia lor. Oare faptul ca era mai oropsita a făcut-o mai vulnerabila la boli? Cred ca nu o sa luam alta in locul ei, nici nu e bine sa aduci o gaina cand alte 3 sunt deja sefe pe teritoriul lor.

Am stat in cumpana daca sa va spun tot adevarul, ca sa nu va șochez si sa ziceti că-s o sadică . Dupa prima zi, in care am fost trista, mi-am luat inima in dinti si…bisturiul in mana si … am inceput sa o autopsiez pe gaina moarta. Am vrut sa vad daca intr-adevar are paraziti. N-avea. Am zis « gaina moarta » si nu i-am mai spus pe nume, pentru ca atunci cand am inceput sa o tai nu mai era Caramel, imaginea ei era complet disociata de cadavrul de gaina din fata mea, care nu mai imi spunea nimic. Oare asa se intampla si la criminali cand comit acte teribile, pentru ca un cadavru nu mai are nimic din persoana vie care traia nu demult?

Poate acum va intrebati: dar de ce nu duc astia gainile la un veterinar, unul adevarat? Ca tratamentele nu se fac dupa forumuri si dupa ureche sau dupa sfaturile reponsabilului cu raionul de gaini de la magazin. Pentru ca n-avem in zona unul specializat in gaini, aici sunt veterinari de oras specializați pe caini si pisici. Asa ca tratamentul ar fi mai mult sau mai putin tot dupa ureche.

Si mai e ceva: cand toate merg bine si frumos, ai convingeri si rezoluții. Cand lucrurile incep sa o ia razna, uiti de convingeri, iti pierzi sangele rece, intri intr-un cerc vicios de anxietate si te agiti ca o gaina incercand una sau alta ca sa aduci lucrurile pe linia de plutire. Ca atunci cand au copiii febra si primul gand e sa dai fuga la urgente, mai ales dupa ce, in miez de noapte concluzionezi ca sigur febra aia vine de la o meningita, ca doar le-ai bagat lampa in ochi si ai constatat ca au fotofobie.  Si cand doctorul iti da un tratament iti uiti de toate rezolutiile de a nu da antibiotic sau nu mai tii cont ca febra ajuta corpul sa se vindece.

Si apoi sa deplasam gaina inseamna sa o stresam, asa ca ne gandim ca mai bine sta in mediul ei.

Poate totusi avea dreptate colega sotului care ne-a avertizat sa nu luam gaini crescute la ferma. Poate astea ale nostre erau obisnuite la caldura, înăuntru, iar noi, cand le-am dat libertate si spatiu, le-am facut mai mult rau decat bine.

Sa va mai povestesc ca nici cultura de viermi  a fiului nu merge bine? In pofida conditiilor ca la carte, viermii continua sa moara. Dar nu viermii sunt problema acum. Ci doar cireasa, ca sa zic asa, de pe tort.

Poze nu pun, ca n-ati vrea sa vedeti cum arată nasul lui Cookie, le-am facut ca sa le aratam domnului de la magazin. Dar ma uit cu drag si nostalgie la pozele făcute cand le-am adus acasa, cand erau sanatoase si noi fara griji. Si parca n-a trecut nici o luna de atunci.