Visurile mele

 

 

Ce ciudat si cu cheful de a scrie. Am fost intr-o mini vacanta:  am facut lucruri faine, am vizitat (am mincat lucruri bune 🙂 ). dar nu despre asta vreau sa scriu.

(Nu m-am putut totusi abtine  sa va arat doua poze din vacanta , mi s-au parut interesante cum reprezinta acelasi peisaj:  seara la flux, si dimineata la reflux.)

Ma gindeam zilele astea la visurile mele, ba chiar i le-am expus unei prietene care a calatorit mult , si in comparatie cu ce-a facut ea, dorintele mele sunt mici.

 

In afara de ce isi doreste oricine: familie, sanatate si lucruri care in general s-au indeplinit, imi doresc si altele. De exemplu visul suprem e o casa cu gradina si gaini. Conform legii atractiei universale, ar fi trebuit sa o avem deja :), ca am mobilizat toata familia sa vizualizeze casa, dar vad ca inca nu e vremea ei. Oricum, nu despre casa e vorba aici.

Ci despre lucrurile mai putin importante, dar care fac viata mai frumoasa. Imi tot salvez link-uri pe calculator cu tot felul de lucruri pe care mi le doresc. Uneori sterg link-urile si altele noi le iau locul. Dar au ramas unele care au trecut proba timpului.

Asadar pe locul unu e o calatorie cu Orient-Expres-ul. Ideea asta mi-a venit prin liceu, cind am vazut un film. Nu, nu era vorba de « Crima din Orient Expres » 🙂  Prin anii ’90 am strabatut toata Europa cu trenul, din Romania si pina pe Coasta de Azur : faceam schimbari in 5 locuri, printre care Viena si Venetia. In Venetia de obicei trenul ajungea dimineata si aveam toata ziua la dispozitie pentru plimbari, legatura era doar seara. Ma uitam cu jind la grupurile de tineri care calatoreau de capul lor de colo colo prin Europa. Tare mult imi placea sa calatoresc cu trenul. Acum 3 ani am fost la o expozitie despre Orient Expres, asta mi-a reactivat vechiul vis.

_DSC0049

Odata venita acasa de la expozitie, am inceput sa fac cercetari pe internet si am descoperit ca pot sa-mi indeplinesc visul contra citorva mii de euro. Cam mult totusi, iar avind in vedere ca drumul dureaza destul de putin, raportul calitate pret mi se pare cam mic. Dar cine stie, poate intr-o zi…

Pe locul doi la categoria visuri , la care ma gindesc de vreo 10 ani, e o excursie cu bicicleta de-a lungul Dunarii , de la Passau pina la Viena. De acolo mi-ar place sa ne intoarcem cu vaporul la locul de plecare. Nu e foarte scump, se face intr-o saptamina, copiii au fost de acord sa pedaleze. Stiu lume care a facut-o si nu trebuie o conditie fizica nemaipomenita. Asa ca spre deosebire de primul vis, cu putina organizare, cred ca o sa-l putem duce la indeplinire. Sanatosi sa fim. Poate la anul.

Pe locul 3 vine o drumetie din Austria pina spre Venetia. Drumetia asta i-a luat locul pelerinajului la Compostelle, la care visam de ani buni.  Cum e un circuit destul de recent (ii spune Alpe-Adria-Trail) , nu cred ca e asa de turistic ca si Compostelle. Nu stiu daca nu va ramine doar in stadiu de vis, dureaza cam mult: 31 de zile.  Evident ca se poate face pe portiuni, ba  are o etapa sub forma de circuit, care se face intr-o saptamina. Am si brosuri turistice cu circuitul, le mai studiez din cind in cind, poate o sa-i vina rindul totusi in anii urmatori.

Si voi? Ce dorinte mai mari sau mai mici aveti?

 

 

 

 

 

 

Cosmetice bio, prajituri la borcan , expozitii temporare si alte lucruri de sfirsit de saptamina

Oare v-am spus vreodata ca bibliotecile din Franta mi se par cel mai minunat lucru de aici? In primul rand putem imprumuta aproape orice carte, CD sau DVD in bibliotecile din reteaua noastra ( 9 biblioteci ). Daca nu au cartea in una din ele, dar exista in alta biblioteca a departamentului, o cer si o primesc in biblioteca mea. Daca nu este, putem face o sugestie de cumparare si cartea respectiva se cumpara de obicei.

Dar, pe linga asta, bibliotecile organizeaza multe alte activitati. Cele de adulti nu le prea cunosc, ca nu le frecventez, desi am auzit numai lucruri bune despre cluburile de lectura. In schimb de cele pentru copii am profitat si continuam sa o facem. Am inceput cu sedintele de povesti, cind in general bibliotecile invita cite un povestitor profesionist care le spune copiilor povesti. Unii povestitori sunt geniali , adevarati actori, si pot sa spun ca imi facea si mie placere sa ascult povestile lor.  Uneori povestile sunt citite chiar de catre bibliotecare, iar majoritatea o fac cu mare talent. Cum la noi in casa se vorbeste romaneste, ma gindesc ca sedintele de povesti i-au ajutat pe copii (si chiar si pe mine)  sa-si dezvolte vocabularul francez.

Pe linga povesti, se organizeaza tot felul de ateliere: de pictura, de creat benzi desenate, de creat decoratiuni de Pasti sau de Craciun, de creatii din fructe si legume, etc. Cum sunt 9 biblioteci , va dati seama ca avem de unde alege . Fiecare biblioteca are specificul ei, care depinde  si de pasiunile bibliotecarelor. Care bibliotecare sunt niste doamne amabile si gata oricind sa ajute.   Atelierele sunt gratuite, iar inscrierea la biblioteca e gratuita pentru copii si studenti, iar pentru adultii din zona costa 5 euro pe an.

Ma iau cu povesti ca sa va zic ca fiica-mea cea mica a participat simbata la atelierul de cosmetice bio. I-a placut si a venit foarte incintata cu un gel de dus cu paiete aurii  si cu un parfum care-ti muta nasul, in care a amestecat ea tot felul de arome  bio. Tot e mai bine decit dupa atelierele artistice, in care vine acasa cu diverse creatii voluminoase care nu trebuie aruncate sub nici un pretext.. Ma pregatesc sa o inscriu acum la un atelier de muzica si pictura.  Atelierul de cosmetice exista si in varianta pentru adulti, cred ca e interesant pentru cineva care inca n-a facut cosmetice in casa.

Atelier

 

Apoi am facut prajitura la borcan. Citisem pe grupul de care va povestisem intr-o vreme de ideea asta. Se face o pajitura dupa reteta obisnuita, doar ca se toarna intr-un borcan de sticla uns si tapetat, imediat ce prajitura e coapta se pune capacul borcanului, asa se poate pastra zice-se pina la 6 luni.  N-as indrazni sa o pastrez 6 luni, dar 1-2 saptamini m-ar interesa sa o tin. De fapt pe mine cel mai mult ma intereseaza coptul in borcan de sticla, pentru ca unica tava antiaderenta pe care n-am eliminat-o e forma de muffins si mi-ar place sa renunt si la ea. Am folosit o reteta de muffins, am turnat aluatul cam pina la jumatatea unor borcane mai mici, care mi s-au parut potrivite ca dimensiuni. Reteta e una luata de pe marmiton, http://www.marmiton.org/recettes/recette_muffins-alleges-aux-pepites-de-chocolat_55913.aspx , noi am mai scazut putin zaharul.  Au iesit perfect, data viitoare o sa o facem doar in borcane. In poze nu arata prea apetisant, din cauza fainii si untului care tapeteaza borcanul.

Folosesc pluralul « am facut…am folosit », dar sa dam Cezarului ce-i al Cezarului si sa precizez ca in afara de indicatii – foarte pretioase de altfel 🙂 – eu n-am intervenit cu nimic la prajituri, sotul a fost executantul.

praji la borcan

Si, ca tot vorbeam despre sot, daca luna trecuta a fost luna geo-caching-ului, luna asta s-a gindit sa ne culturalizeze : a cumparat bilete pentru doua expozitii temporare. In avintul lui de cumparat bilete, ar fi vrut sa ne « culturalizeze » doar pe noi doi si cu o iesire la Crazy Horse, dar i-am reamintit ca ne-am hotarit sa economisim.

Ieri deci ne-am dus la a doua expozitie temporara,  la Luvru. Cu ocazia iesirii am bifat si cei 10 mii de pasi , ca am lasat masina departe, sa nu platim parcarea.  Am iesit cam dezamagiti de la expozitie ( Vermeer si pictorii flamanzi), asa ca tot sotul a avut ideea geniala de a intra la cealalta expozitie temporara, a carei intrare era comuna cu a noastra si unde nimeni nu ne intreba de sanatate (mai bine zis de bilete). Expozitia asta ne-a placut si am descoperit opera unui pictor francez de la inceputul secolului al 17-lea , Valentin de Boulogne, care s-a instalat la Roma si a pictat sub influenta lui Caravaggio.

In general ne plac expozitiile temporare : au un subiect interesant si  timpul de vizita e relativ scurt, asa ca sunt apreciate de copii . Asa ii antrenam pentru iesit la muzee, ceea ce e practic pentru cind calatorim , cind sunt interesati si nu se plictisesc sa viziteze muzee, castele sau biserici. Iar cei mari se duc acum singuri sau cu prietenii in astfel de locuri.

La drumul de intoarcere am facut o pauza in Jardin des Tuilleries,  am stat pe scaunele instalate pe malul lacusorului ca sa ne uitam la trecatori. Am facut si o poza, in care se vad norii, care mie mi se par fascinanti:  parca in Romania norii nu sunt asa jos si nici n-au asa forme. Oare sa fie aici influenta oceanului care nu-i prea departe?

Tuilleries

 

Spre seara ne-am dus la padure la cules de soc ca sa facem si noi ceea ce tot romanul care se respecta face in perioada asta: socata. Am constatat ca la padure socul nu e prea inflorit si ca in afara de noi nu mai sunt alti culegatori, ca nu lipsea nici o floare de prin arbusti. In alti ani am incercat sa fac socata cu miere sau cu zahar nerafinat, dar cum n-a avut succes, anul asta fac reteta clasica si am cumparat special un kilogram de zahar alb. Daca-i bal, bal sa fie !

Si voi ce-ati facut interesant sau placut in week-end?

 

 

 

 

Relatiile dintre oameni in zona mea

Nu stiu cum e prin alte locuri, dar impresia pe care o am despre vecini, sau in general oamenii care locuiesc in zona noastra, e ca relatiile interumane normale s-au pierdut de multa vreme si loc de asta se inventeaza formule artificiale, cum ar fi  » Fête des voisins ».

Sa va explic. De vecinii mei (de aproape 20 ani) nu stiu mare lucru. Ne salutam doar. Si asta nu cu toti : o parte din ei se uita la cite ceva interesant de pe cer fix cind trec pe linga tine. La aproape toti e valabila regula ca odata iesit pe portile rezidentei, nu te mai saluti, nu te mai cunosti. Mai este o regula nescrisa : te poti saluta cu cite cineva atita timp cit ai cite ceva in comun (copiii colegi), dupa aia reactionezi ca si cind nu te-ai cunoste.

Dar o regula de politete de la care nimeni nu abdica e tinutul usii. Cam ciudat pentru mine la inceput, dar daca intri sau iesi pe o usa sau poarta, neaparat trebuie sa-i tii usa celui care e la 1-2…pina la 15 m in spatele tau.

De vorbit nu prea vorbesti, decit eventual despre vreme. Iar salutul lor  « ça va ?! » e doar o formula de salut, daca nu esti chiar bine si faci greseala sa o si spui, francezii sunt total destabilizati, fac fete-fete si trec peste asta.

Sunt de felul meu rezervata , insa sotul care-i mai vorbaret incepe sa se converseze cu cite un vecin si parerea lui despre francezi e ca unii abia asteapta sa-si dea drumul la vorba, in ciuda aparentelor.

Sa nu credeti ca vreau sa stiu despre vecinii tot felul de birfe picante. Dar mi se pare destul de infricosator faptul ca nu stiu despre nimeni nimic. Ceea ce uneori ne face sa ne distram cu sotul, imaginindu-ne diverse scenarii. De exemplu pe vecinul care statea toata ziua acasa , nu saluta si se uita cu mutre triste, il banuiam de depresie. Nici vorba, era infirmier la spital. Cind unul dintre vecini dispare , dar ramine sotia sau copiii, nu stim daca a murit sau a divortat si nici nu ne apucam sa intrebam. Nu stiu de ce vecina de deasupra tuseste zi si noapte, nici de ce cea de dedesubt era intr-o vreme rasa in cap, facem doar supozitii.

Peste doua saptamini se intimpla sa ramin singura cu fata mica. Ma cam ingrozeste gindul ca  daca patesc ceva, nu as avea la cine apela, ca sunt singurul adult responsabil intr-o mare de oameni necunoscuta. Stiu ca in general lumea nu gandeste ca mine, dar am oarecare sechele dintr-o alta viata a vietii mele cand ma luptam cu crizele de angoasa.

Prima data cind m-am lovit de faptul ca in Franta nu-i ca in Romania e pe la inceputurile vietii mele aici, cind am fost la cumparaturi si am vrut sa ajut o batrinica sa-si puna marfa pe covorul de la casa. Parea asa neajutorata, dar cind mi-a aruncat o privire plina de ura, am lasat-o in pace. De atunci stau de doua ori sa ma gindesc si trebuie sa recunosc ca viata de aici m-a facut sa-mi pierd mult din empatie.

Asociatia unde facem dans de salon se vrea si este o asociatie foarte conviviala. Pe colegi ii vedem ca pe niste prieteni si de multe ori dupa curs stam cu ceasurile la taclale. Insa in general, cind faci o activitate mergi, o faci, pleci si gata, nu ai nici o relatie cu cei din jur. Ii vad pe noii colegi cum stau pe margini , cum evita cu gratie episoadele de pupaturi dinainte de curs (recunosc ca uneori ma cam enerveaza sa ma pup cu absolut fiecare coleg 🙂 ) si cum odata terminat cursul o zbughesc ca si cum ar avea treburi foarte importante.

Inca un lucru care mi s-a parut diferit fata de obiceiurile romanesti : cind a murit o colega de dans am fost socata ca la inmormintare am fost doar 4 persoane dintre colegi. In Romania la inmormintari venea o intreaga comunitate. Cand am vorbit despre asta cu o psiholoaga frantuzoaica, mi-a spus ca in Franta s-a pierdut obiceiul de a sustine moral familia indoliata. Fac o mica divagatie : am observat ca s-au pierdut si altele legate de moarte, de doliu. Daca cuiva ii moare cineva, a doua zi e bine mersi, rar se mai vorbeste  si in nici un caz nu se poarta doliu. Ori eu vedeam doliul si ca o atentionare a celor din jur ca bietului om i s-a intimplat ceva, ca trebuie protejat . Am citit apoi o carte care in mare spunea ceea ce gindesc eu, ideea era ca in lumea occidenta s-a pierdut contactul cu moartea ca parte a vietii : totul e aseptizat, lumea moare in spitale, iar apoi nu se mai vorbeste, ca si cind n-ar exista. Aceasta negare a mortii si a faptului ca ne credem nemuritori duce la multe derive .

O regula nescrisa legata de viata privata a fiecaruia e ca daca cineva e bolnav , nu-l intrebi sub nici un motiv ce are, daca spune bine, daca nu, taci.

Bineinteles ca pentru tot ce v-am descris eu mai sunt si exceptii, care confirma regula. Si poate o sa intelegeti de ce in Romania imi face mare placere sa vorbesc cu toti vecinii care-mi ies in cale si de ce ma bucura chiar si remarcile pe care diversi « binevoitori » le fac copiilor. Macar nu ma simt invizibila.

Acestea fiind spuse, ma duc sa fac tarta cu rubarba, ca sa o iau cu noi deseara sa ne facem prieteni printre vecini ! O fi « fête des voisins » ceva artificial, dar poate e un inceput !

Later edit:  N-au venit multi vecini, dar au venit aia faini! Uite ca nu trebuie sa-i bag pe toti in aceeasi oala!  Unul tocmai venise din Romania , si, la fel ca toti francezii, a fost incintat de mincarea de acolo (ne-a aratat in poza niste sarmale  🙂 Chiar a fost o experienta pe care mi-ar fi parut rau sa o ratez.

 

 

 

 

 

 

 

 

Sfirsit de saptamina in imagini

 

Cred ca banuiti deja ca iarasi am folosit ca pretext geo-caching-ul, ca sa vizitam zone frumoase. Simbata am ales din nou Auvers-sur Oise, dar de asta data zona lui centrala, mai turistica. In afara de aspectul lor ludic,  « geo-cache-urile » au o latura educativa: se gasesc in locuri foarte interesante, iar persoana care le-a pus da informatii amanuntite despre aceste locuri.

Orasul a devenit cunoscut datorita  pictorilor impresionisti care si-au gasit inspiratia in peisajele frumoase ale zonei, dar mai ales datorita lui Vincent Van Gogh , care , in ultimele luni ale vietii a trait si pictat aici 70 de tablouri.  Locuia in hanul din sat, han care acum reprezinta o atractie turistica sub numele de « casa lui Van Gogh ».  Vincent avut o relatie foarte strinsa cu fratele sau. Acesta a murit la 6 luni dupa el si a fost inhumat in cimitirul din Utrecht, dar sotia lui  i-a transferat ulterior ramasitele la Auvers , ca cei doi sa fie impreuna pentru eternitate.

Morminte

Chiar daca intre timp a evoluat si , orasul si-a pastrat mult din caracterul initial, iar locrile pictate de impresionisti au fost pastrate asa cum erau. Numeroase placi sunt plasate in locurile care au inspirat diverse tablouri pictate de Van Gogh (sau alti pictori care au venit pe aici). De exemplu aici tabloul si peisajul in ziua de azi.

Cimp

Biserica imortalizata de Van Gogh, si care cred ca e renumita in Japonia, judecind dupa numarul turistilor japonezi care vin sa o vada.

Biserica

Deja stiti cum e cu geocaching-ul: am gasit « geo-cache-urile », ne-am semnat si le-am pus la loc. In fundal se ghicesc cele doua turiste japoneze care se fotografiau de zor.

 

Apoi ne-am plimbat spre centrul satului, am trecut pe linga case frumoase:

Am ajuns la primarie, care nu s-a schimbat de pe vremea cind era reprezentata de Van Gogh.

Mairie

Vizavi de primarie e Auberge Ravoux, in care a trait si murit Van Gogh . Chiar si slujba pentru inmormintare a fost facuta aici, pentru ca preotul satului a refuzat sa faca slujba pentru un sinucigas.

Ravoux

Pe drumul de intoarcere , la un moment dat am dat de scara pictata de VanGogh in tabloul sau.

 

Duminica am fost la Paris, parca am simtit atmosfera de sarbatoare.

Poze n-am facut prea multe, dar va arat totusi citeva:

O placa in memoria Iuliei Hasdeu

_DSC0008

Un zid cu poemul « Le bateau Ivre » a lui Rimbaud

Le bateau ivre

Lumea care a invadat peluza din Jardin de Luxembourg : unii fac plaja, altii maninca, altii citesc…

pelouse.jpg

Si o copie dupa modelul folosit de sculptorul francez Auguste Bartholdi pentru Statuia Libertatii . Celebra statuie e cadoul Frantei pentru Statele Unite.

Statue liberte

Scopul vizitei la Paris n-a fost geo-caching-ul, dar nu ne-am putut abtine, si tot am cautat o ascunzatoare 🙂 Cu ocazia asta am aflat mai multe despre Gradina Luxembourg: ca  fost creata in secolul XVII la ideea Mariei de Medicis. Pentru gradina,  modelul a fost Gradina Boboli, iar pentru Palatul Luxembourg (care gazduieste azi Senatul), Palatul Pitti de la Florenta.

Si voi cum v-ati petrecut sfirsitul de saptamina? Ati avut o vreme la fel de frumoasa ca noi?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Familia noastra si mesele la restaurant

Pe vremuri mergeam des la restaurant : oriunde, cu orice pretext. Cu timpul am devenit mult mai selectivi.

Experienta ne-a invatat mincam mai bine decit acasa doar la restaurantele care depasesc un anumit nivel. Asa incit in ziua de azi mergem rar la restaurante, platim mai mult per iesire, dar in ansamblu facem economii fata de acum ani de zile. Aplicam si aici principiul dupa care ne ghidam cind cumparam haine sau incaltaminte : mai putin, dar de calitate.

Acum avem doua reguli de la care nu ne abatem, cel putin cit suntem pe linga casa. In vacante mai facem exceptii de la prima din ele, desi de multe ori preferam sa cumparam mincare mai scumpa, specifica locului, si sa o servim unde suntem cazati (de obicei avem apartamente cu bucatarie).

  • Nu mergem la restaurant ca sa ne umplem burta. Asta e legat de ce ziceam inainte, acasa putem minca mai bine, mai ieftin, stim ce ingrediente folosim. Cineva care a facut practica prin lanturi de restaurante ne spunea ca acolo pina si legumele vin direct din congelator (ambalate in pungute de plastic) in cuptorul de microunde, iar apoi aterizeaza pe masa clientului.
  • Nu mergem la restaurant seara. Pe vremea cind faceam asta, mincam prea mult, dormeam rau, erau bani aruncati.

 

Astfel ca in ziua de azi avem traditia de a iesi la restaurant cu ocazia aniversarilor noastre : sarbatoritul alege restaurantuL Mai iesim daca avem de sarbatorit ceva deosebit, iar de aniversarea casatoriei ies cu sotul la cite un restaurant scump.

De ziua mea aleg invariabil un restaurant gastronomic, situat pe o colina, nu departe de noi, cu vedere la tot Parisul. L-am ales pentru mincarea buna, gatita din produse de sezon Acum citiva ani am vazut pe site-ul lor ca-si incurajeaza clientii sa le viziteze bucataria. Cind chef-ul a venit pe la masa noastra sa mai discute (face asta cu toti clientii), l-am rugat sa ne duca si pe noi in « spatele decorului ». Am fost impresionati. Bucataria era relativ mica, luminoasa si…goala, fata de ce ne-am fi asteptat noi. Erau vreo 5 bucatari, care fiecare isi vedea de treaba lui, cu mult calm. Era exact contrariul fata de ce ne-am imaginat vazind filme sau emisiuni la televizor : totul era linistit, ordonat , nici o graba, nici un stres. Chef-ul ne-a explicat cite ceva legat de munca lor, in timp ce ne-a facut un mic tur al bucatariei. Ne-a mai invatat tehnica de a reusi un steak perfect de vita in singe. M-a impresionat si faptul ca foloseau doar tigai cu exteriorul de cupru. De atunci, ma duc cu si mai mare drag la restaurantul lor.

Mai este o regula pe care o aplicam in momentul cind alegem restaurantul : lista de bucate sa fie scurta. Cu cit mai scurta cu atit mai bune, o lista lunga indica faptul ca produsele n-au fost preparate atunci, pe loc.

Ne ajuta mult la respectarea regulilor de care ziceam si obiceiul ca aici, cel putin in anturajul nostru, ne invitam unii pe altii la mese, iesim extrem de rar la restaurant cu prietenii . Si , chiar si atunci, francezii sunt foarte chibzuiti, asa ca ultima iesire a fost in cadrul unei operatii promotionale «  maninci in doi, platesti doar unul » si a fost o reusita.

In Romania, situatia e exact invers : cu prietenii ne vedem la restaurante, de obicei seara, dar, cum ziceam, in vacante mai lasam de la noi. Prin Romania ni s-au intimplat si lucruri care ar fi amuzante, daca n-ar fi triste. De exemplu la un restaurant din centrul Timisoarei, recomandat de cineva : lista de bucate lunga-lunga, deci semn prost. Cind intreb chelnerita daca supa de ciuperci e facuta de ei,  imi raspunde plina de mindrie : « e din plic, dar e imbunatatita de noi ». Hmm…ce sa mai spun?

 

Si ? La voi ? Care e relatia voastra cu restaurantele ?

 

Sistemul educativ in Franta : ciclul gimnazial

 

Sa continui cu sistemul scolar din Franta, azi voi vorbi despre „collège”. Eu ii spun colegiu, nu stiu daca e corect, e echivalentul claselor 5-8 din Romania.

 

Dureaza 4 ani si clasele sunt numerotate in ordine inversa, adica incepe cu 6-ème , apoi 5,4,3. 

 

De formalitatile de inscriere se ocupa scoala primara, ca parinte n-ai nimic de facut decit sa completezi si semnezi hirtiile pe care scoala le trimite in ultimul an. Asta in caz ca nu schimbi adresa sau daca nu-ti doresti un colegiu privat.  Pentru ca si colegiul e in functie de domiciliu.

 

Ei, si cu colegiile astea nu-i asa usor…pentru ca sunt unele situate in zone mai bune si altele in zone mai putin bune. La noi in oras sunt doua colegii : unul considerat bun, altul slab. Cunosc citiva parinti care au incercat cu derogatii, dar n-a mers. Ca norocul, noi apartinem de cel bun. De fapt norocul e ceva relativ: stai in zona buna, mergi la colegiu bun. La colegiul slab vin copii din zone mai proaste, asta vine la pachet cu lucruri mai putin placute,  printre altele cu multi neinteresati de scoala, care deranjeaza orele, cu nivel mai slab al elevilor si cu alte lucruri negative legate de mediile de unde provin . Uneori copiii mei au picat in clase unde nu se studia mare lucru din cauza galagiei din timpul orelor .

 

La colegiu copiii au crescut, deci merg singuri. In cazul nostru e la un sfert de ora de casa.

 

 La sfirsitul scolii primare , copiii si invatatoarea fac o vizita de citeva ore la collège. Tot pentru o acomodare mai usoara , copiii au dreptul sa isi aleaga un prieten cu care sa fie repartizati in aceeasi clasa. Pentru ca sunt multe clase. Mai exista o zi a portilor deschise, simbata, in care viitorii colegieni pot veni cu familia, ca sa viziteze si sa li se explice cum va fi in scoala.

 

Nivelul creste fata de scoala primara, copiii au teme pentru acasa. Ce imi place: sunt pusi sa  gindeasca, sa faca expuneri pe diverse teme, sa lucreze in grupuri de cite 2-3. Altfel nivelul mi se pare mult in urma scolii romanesti. De unde avantajul copiilor care vin direct din Romania:  fara sa faca nici un efort, au notele cele mai mari din clasa.

 

Istoria si geografia fac o singura materie istorie-geografie , fizica si chimia fac fizica-chimie. Manualele contin mai putina teorie, au multe imagini si sunt mult mai practice si ancorate in viata reala decit ce studiam noi.

 

La sfirsitul fiecarui trimestru parintii sunt convocati la o intrevedere cu profesorul principal (echivalentul dirigintelui) ca sa primeasca foaia cu notele si sa aiba o scurta discutie referitoare la scolaritatea copilului. Aceasta evaluare e foarte bine conceputa (daca nu s-a schimbat intre timp): in dreptul fiecarei materii sunt mentionate notele , media elevului, media clasei, media minima si cea maxima a clasei, eventual un mic grafic . Plus o concluzie a profesorului. La sfirsit  sunt notate calificativele. Ele se stabilesc intr-o sedinta cu profesorii , la care participa si reprezentantul elevilor (un fel de sef al clasei).  Nu sunt neaparat in functie de o medie aritmetica, evalueaza in ansamblu rezultatele si eforturile depuse. O evolutie pozitiva e mult mai bine vazuta decit o eventuala stagnare sau chiar o scadere a notelor.

 

Mai exista o intilnire cu toti profesorii clasei,  adica parintii , inscrisi in prealabil pe o lista, vin sa stea de vorba pe rind , intre 4 ochi, cu fiecare profesor. Vorba vine ca stau de vorba, daca ai un copil care-si vede de treaba, profesorul iti spune ca al tau copil nu-i face probleme si pa, la revedere. Asa ca in toti cei 8 ani adunati de parinti de colegieni, am fost doar la prima intilnire, n-am mai vazut rostul altora.

 

Parintii au ocazia sa participe la deciziile care se iau in cadrul scolii prin reprezentanti, care se aleg la fiecare inceput de an scolar. De fapt acesti „delegati” ai parintilor exista la toate nivelurile de scolaritate (de la gradinita pina la liceu). Ziua in care se procedeaza la vot e anuntata din timp, iar scoala incurajeaza si sustine participarea activa a parintilor si organizeaza procesul de votare.

 

Clasele sunt numeroase si componenta lor se stabileste in functie de diverse criterii: nivelul lor sa fie cam acelasi (adica elevii cu probleme se impart in mod echitabil intre clase), limba studiata, eventuala limba facultativa .

 

Ca limbi se incepe in 6-ème cu engleza, in 5-ème cu germana sau spaniola.  Doua limbi sunt obligatorii, dar cine vrea, le poate face pe toate 3. Tot facultativ poti sa studiezi latina sau greaca veche.  S-ar putea sa se fi scos latina si greaca,  ministra invatamintului avea de gind s-o faca, dat fiind caracterul lor elitist. Adica cine le alegea provenea din familii intelectuale, apoi in clasele respective se adunau copii ceva mai dotati , si noi vrem „égalité”. Mai mult, latina si greaca asigurau si la liceu un oarecare avantaj.

 

Notele sunt de la 0 la 20. Si desi ai crede ca daca le imparti la 2, ai echivalentul romanesc, este o diferenta.  Aici trebuie sa muncesti serios ca sa ai un 8 (asa zisul echivalent al unui 4 romanesc). Nu stii, zero. De la 15 in sus se considera note bune, 16 e excelent.

 

La colegiu, in general , copiii maninca la cantina. Amplitudinea orelor de studiu e foarte diferita de la o zi la alta, in intervalul orar 8-17, cu pauza de masa la prinz.

 

Elevii au un carnet de corespondenta, pentru comunicarea scoala-parinti. In carnet e notat si orarul , astfel incit la controlul de la poarta nu sunt lasati sa iasa cei care au inca ore.

 

Pentru absente neanuntate, parintele trebuie sa sune dimineata la prima ora, ca sa explice motivele absentei. Daca nu-i destul de rapid, de indata ce se constata absenta , colegiul suna acasa sa vada daca parintii sunt la curent. Cu intirzierile iar e foarte strict. In schimb , ca parinte poti invoi copilul  scriind in carnet data, ora si motivul.

 

Fiindca orasul nostru e infratit (printre altele) cu un oras nemtesc, altul spaniol si altul englez, in clasa de 4-ème (echivalentul clasei a 8-a) se fac schimburi lingvistice. Nu prea stiu cum e cu cel spaniol sau englez , dar cel german are o lunga vechime. Tot programul vizitelor se repeta de la an la an. Intii vin nemtii in familiile de aici, apoi pleaca ai nostri, cite 10 zile. In timpul asta copiii straini participa la ore sau viziteaza diverse obiective (excursii organizate de scoala) iar in weekend familia gazda incearca sa le faca un program cit mai interesant. Pentru noi au fost doua experiente extrem de pozitive. Cu ocazia asta am observat ca in Germania copiii sunt mult mai autonomi decit aici: unul din copiii mei a circulat prima data cu trenul , neinsotit de adulti, in Germania, cu corespondentul lui. Am  mai remarcat ca in Germania sistemul scolar e complet diferit fata de al nostru.

 

In clasa de 3-ème elevii trebuie sa faca un stagiu de o saptamina intr-o intreprindere. Multi apeleaza la parinti, dar altii isi gasesc singuri stagiul. La noi, copilul cel mare si-a gasit stagiu la restaurantul unui mic hotel (cu care ocazie am aflat multe lucruri „din culise”), iar celalalt la o editura care publica reviste pentru tineret.

 

La sfirsitul colegiului se da un examen numit „brevet”. Se spune ca pe vremuri era serios, acum a devenit o formalitate. Tot la sfirsitul colegiului , elevii isi aleg viitorul liceu. Ales nu e chiar termenul potrivit :  sunt repartizati la un anumit liceu , pe baza unei proceduri informatice, insa in majoritatea cazurilor (copii care n-au o situatie dezastruoasa la scoala) sunt repartizati la liceul de care apartin, in functie de domiciliu. Exista si unele exceptii (liceu privat , liceu specializat sau liceu de elita), dar despre asta alta data.

 

Mi s-a parut interesant sa scriu cum e la fiecare nivel de scoala de aici, pentru ca la inceput nu stiam mare lucru si le-am aflat pe masura ce au crescut copiii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La cinema

Zilele trecute am fost sa vedem un film. Mergem destul de des la cinema. Filmul se numea „Lion” si il recomand, e dupa o poveste adevarata, bine filmat. Dar nu despre film voiam sa vorbesc, ci despre cinematograful unde l-am vazut.

Proaspat veniti in Franta, nu prea stiam noi cum sta treaba cu filmele aici. Imi amintesc ca am fost la un film si ni s-a parut ciudat si neplacut sa o auzim pe Meryl Streep vorbind in franceza. Asa am inceput sa cautam doar filme in versiune originala (VO), subtitrate in franceza. La Paris sunt mai multe cinematografe cu filme nedublate, dar am vrut ceva mai aproape de casa. Si asa am descoperit cinematografele „Art et essai”. Nu au filmele de mare succes la public, dar nici nu cautam asa ceva, in schimb filmele sunt toate in VO ( mai putin cele pentru copii). Avem doua astfel de cinematografe in zona, la unul din ele mergem mai des, filmele programate sunt mai pe gustul nostru.

La ora cind in Romania cinematografele traditionale mor unul cite unul, fiind inlocuite de multiplexuri, vreau sa va spun cite ceva despre cinematograful nostru. Pentru ca asa cum imi place sa imi fac cumparaturile in magazine mici sau la piata, imi place sa vad filme in sali mici.

Cinematograful unde mergem e destul de mic, are 5 sali, care insumate fac ceva mai putin de 800 de locuri. Biletul, in jur de 5 euro e mai ieftin decit la un multiplex, pentru ca e subventionat de stat.

Cinematograful nostru nu ofera spre vinzare nici pop-corn si nici bauturi carbogazoase. Ba mai mult, un afis spune ca din respect pentru ceilalti spectatori si pentru actul cultural, mincatul in sala e interzis. Ceea ce mi se pare de bun simt, n-am inteles niciodata de ce vizionarea unui film e asociata cu rontaitul sau bautul.

De citiva ani are un mic bar, cu mese din anii 70, unde, dupa film, poti bea o cafea (bio, comert echitabil), o bere (locala, bio) sau sucuri de fructe .

In hol are un dulap mare plin de carti: doritorii pot imprumuta sau lasa carti acolo.

De anul trecut am vazut instalat si un sistem de schimb de seminte : o cutie in care cine vrea doneaza pliculete continind semintele plantelor din gradina ,cine vrea se poate servi cu pliculete puse de altii.

Filmele pentru copii sunt bine alese, unele mai vechi, unele mai putin cunoscute, pentru ca dincolo de filmele Disney, mai exista multe alte filme pentru copii. Ca sa fiu sincera, in ultimii ani evitam filmele Disney, mi se pare ca au devenit prea „politically correct”, actiunea e prea rapida, morala prea evidenta…in fine: copilul mic nu e interesat, iar copiii mari regreta filmele de pe vremea lor.

Francezii promoveaza foarte mult filmele frantuzesti, iar industria lor de film e infloritoare. Ca sa va spun adevarul, le evitam si pe astea, nu sunt pe gustul nostru. Iar comediile frantuzesti de mare succes la public nu ne fac sa ridem, am dedus noi ca gusturile lor nu se potrivesc deloc cu gusturile romanesti, iar umorul lor e complet diferit de-al nostru. Poate nu-i bine sa generalizez, poate in familia noastra suntem noi mai ciudati.

Fiilmele sunt foarte diverse, intr-o saptamina ruleaza cam 15 filme. Am vazut acolo si citeva documentare foarte interesante. Pentru ca programarea e facuta intr-o oarecare masura si pentru educarea sau sensibilizarea publicului , filmul nu e vazut doar ca un simplu divertisment.

Cinematograful nostru face parte din programul Europa Cinemas, care asa cum ii spune numele, promoveaza filmele europene , oferind un sprijin tehnic si financiar cinematografelor participante.   In Romania, in afara de Bucuresti (cu vreo 9 cinematografe sau festivaluri) , mai sunt citeva orase : Constanta, Craiova, Tirgu-Mures, Brasov si Pitesti cu cite un cinematograf in acest program, iar Clujul cu doua (Victoria si Arta).

Vara,  in vacanta din Romania, mai mergem la cite un film . Evitam multiplexul de la Mall-ul care e la doar 5 minute de casa si ne ducem la unul din cinematografele din centru. Pacat ca nu prea avem de unde alege. Ce m-a mirat e ca finalul filmului e precedat de zgomotul pe care-l fac plasatoarele tragind draperiile de la usi, exact ca in copilaria mea. Iar de cum se termina filmul , lumea o zbugheste din sala.

In schimb in Franta la cinema luminile se aprind doar cind se termina tot, dar absolut tot genericul, iar lumea mai ramine chiar si atunci, minute bune , pierduta in ginduri.

Eu va indemn sa dati o sansa si cinematografelor mici. Asa cred ca poate sa existe mai multe diversitate in oferta de filme. De obicei filmele pe care le recomand prietenelor mele din Romania nu ajung sa fie proiectate acolo, pentru ca multiplexurile nu programeaza astfel de filme si probabil, pentru ca la cinemaurile mici nu se mai duce nimeni. Noroc cu festivalurile !

O sa spuneti ca filmele se pot vedea si pe internet. In mod sigur. Dar placerea nu-i aceeasi. Insa la noi in casa nu luam in calcul posibilitatea asta. Cum bine spune copilul mare „Trebuie sa sustinem cinematografele, altfel cine mai face filme?!”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Din nou despre aditivi

Zilele trecute am urmarit o emisiune despre aditivii alimentari. Ce am retinut din emisiune si vreau sa va impartasesc :

Aditivii au aparut acum 50 ani, odata cu alimentatia industriala. Intre timp s-au inmultit, astfel incit azi s-a ajuns la 300 aditivi ( cunoscuti sub numele de E-uri) autorizati in industria alimentara. Alimentatia industriala a dus, din pacate si la inmultirea cazurilor de diabet, alergii, infertilitate.

Normele alimentare care autorizeaza folosirea aditivilor nu tin insa cont de o seama de parametri cum ar fi efectul cocktail : mai multi aditivi = efecte decuplate.

La inceput s-au folosit doar aditivi naturali, pe care oamenirea ii cunostea de mii de ani. De exemplu rosul carmin( E120) e un colorant natural, folosit initial in industria textila, dar acum se foloseste si in alimentatie. Se obtine prin triturarea cosenilelor, niste insecte care paraziteaza cactusii in Peru. E folosit in mezeluri, unele iaurturi , in Coca Cola, in unele bomboane. Va asigur ca daca va uitati la imagini cu cosenilele astea, o sa va ginditi de 2 ori cind puneti un iaurt cu zmeura in cos.

Apoi s-a trecut la coloranti chimici. De exemplu intr-o maioneza industriala,ouale sunt in minoritate. In schimb se foloseste multa apa, careia i se adauga aditivi, dintre care aroma chimica de maioneza . Daca stii astea, nu-ti mai arde sa cumperi maioneza.

Dar cel mai mare pericol potential il reprezinta la ora actuala asa numitele nanoparticule. Din cauza dimensiunilor ultrafine (maximim 100 nanometri) se presupune ca traverseaza barierele naturale ale organismului si se instaleaza in celule si in organe.

La ora actuala , industria alimentara foloseste mult dioxidul de titan (E171), care e format din aproximativ 45% nanoparticule.

Cei mai expusi pericolelor sunt chiar cercetatorii care le studiaza toxicitatea. Pentru ca, odata inhalate, ajung in plamini unde pot provoca tumori. Nanoparticulele au fost clasate ca posibil cancerigene in cazul inspirarii lor.

Insa raminea intrebarea daca si ingestia lor este la fel de periculoasa. La care a reusit sa raspunda o echipa de la INRA, care a publicat in ianuarie 2017 rezultatele studiului facut pe sobolani, studiu in care au folosit dioxid de titan (E171) . Astfel s-a demonstrat pentru prima data ca E171 contine nanoparticule care ajung in interiorul organismului, avind efecte asupra functiilor imunitare si determinand leziuni preneoplazice ale colonului. Rezultatele studiului ofera date noi pentru evaluarea riscului aditivului E171 pentru om.

In 2015 Parlamentul European a promulgat legea care prevede ca toate produsele care contin nanoparticule sa aiba pe eticheta mentiunea « nano ». Pe de alta parte, mentiunea nu indica sub ce forma, nici ce fel de nanomaterial contine produsul, cu atit mai putin riscurile la care e expus consumatorul. Producatorii, prin lobby-urile puternice , au frinat din toate puterile votarea acestei legi, sustinind ca eventualii consumatori n-ar trebui sa fie informati.

Insa, cel putin in Franta, inca nici o eticheta nu respecta legea : hipermarket-urile arunca vina pe producatori, care spun ca marfurile lor nu contin nanoparticule. In afara de asta, producatorii continua sa nege toxicitatea nanoparticulelor. In caz ca un studiu reuseste sa o demonstreze, ei nu sunt de acord cu rezultatul lui, mai cer inca un studiu, si, inca unul.

Emisiunea mai ridica problema independentei institutiile europeene care au fost create pentru protectia consumatorul. Ele sunt infiltrate de producatorii agroalimentari. Astfel EFSA (agentia Europeana pentru Securitate Alimentara) se confrunta cu nenumarate conflicte de interese ale membrilor ei.

Cam astea ar fi punctele importante din emisiune.

Partea finala , despre institutiile europeene care in fond nu sunt independente, m-a intrigat, asa ca am inceput sa fac niste cercetari pe internet si am gasit niste date mai concrete.

In 2013 un studiu al CEO a pus in evidenta amploarea conflictelor de interes intre membrii EFSA si lumea industriala. Astfel , 59% din membrii grupelor de lucru ale EFSA se gaseau in situatia de conflict de interese. Concluzia studiului este cu atit mai surprinzatoare, cu cit, in 2012 agentia Europeana a fost aspru criticata atit de Parlamentul European cit si de Curtea Europeana de Conturi pentru gestiunea necorespunzatoare a legaturilor de interes ale expertilor sai cu industria. In iunie 2012, ca urmare a acestor critici, EFSA a si-a inlocuit aproximativ 80% din experti.

CEO este un ONG independent cu sediul la Bruxelles.

Ca sa realizeze acest raport, CEO a cercetat, una cite una, decaratiile de conflicte de interese a 209 membri EFSA.

Expertii care compun comitetele stiintifice si cele 10 grupuri de lucru ale EFSA sunt : profesori universitari, cercetatori. Fiecare grup e specializat intr-un domeniu cum ar fi : organisme modificate genetic, sanatate animala, produse fitosanitare si reziduurile lor, etc. Din cele 10, doar unul nu era alcatuit dintr-o majoritate de membri avind conflicte de interese. Situatia cea mai problematica era in grupul « produse dietetice, nutritie si alergii », unde 17 din cei 20 membri totalizau mai mult de 100 de conflicte de interese.

Conflict de interes inseamna mai explicit ca persoanele implicate sunt si jucatori si arbitri. Ar trebui sa fie independente, insa sunt remunerati (ca si consultatanti, de exemplu) pentru marile societati agroalimentare (Nestlé, Coca Cola, Danone, etc ).

 

 

Inteleg ca nu putem trai sub un clopot de sticla. Cu toate astea, exista lucruri pe care le putem evita fara prea mari eforturi. De exemplu produsele care au in componenta dioxid de titan ( E171). Atentie mare si la cosmeticele care il contin. Pentru asta recomand citirea etichetelor, nu numai la produsele alimentare, ci chiar si la pastele de dinti sau la produsele solare.

 

 

 

Bine v-am gasit!

 

Pina acum ma gindeam sa nu mai saturez si eu internetul cu un blog al meu. Dar in ultimele zile imi spuneam ca uneori am multe lucruri de spus, lucruri care uneori i-ar ajuta si pe altii, sau le-ar da de gindit.

Asa ca ma lansez, pentru moment sper sa nu-mi prind degetele in WordPress.

De curind am implinit o virsta foooarte rotunda, desi in capul meu n-am mai mult de 20 ani. Traiesc in zona pariziana de aproape 20 ani , am un sot si trei copii. Am avut si o pisica, dar saraca acum sta in biblioteca intr-o cutie.

De vreo 10 ani ma gindesc foarte serios la impactul pe care-l avem asupra mediului, incercam sa il reducem si sa ducem o viata cit mai simpla , sa cumparam local, bio, ecologic…blogul reflecta toate astea. Dar cum inca nu gasesc un titlu care sa le inglobeze pe toate, i-am spus provizoriu « blog de romanca in Franta »… constat ca fotografia reprezentativa nici macar nu e din Franta, ci dintr-un loc unde mi-e drag sa ne petrecem vacantele …