« Traitez-les comme des mômes de Anne Bacus » sau cum sa te porti cu copiii ca si cu niste…copii

Cartea asta am citit-o zilele trecute si mi-a placut, mi se pare ca ne invata, asa cum bine ii zice si subtitlul, sa revenim la bun simt in ceea ce priveste felul in care crestem copiii.

Anne Bacus e doctor in psihologie, psihoterapeuta, mama. Cartea e rezultatul a aproape 30 de ani de experienta in terapia familiala.

Ea spune ca in societatea noastra, care e într-o continua schimbare, parintii de azi nu mai pot sa reproducă educatia pe care ei insisi au primit-o. Desi, indiferent de epoca, copiii raman intotdeauna copii si nevoile lor fundamentale de fapt nu s-au schimbat. Anna Bacus propune parintilor sa revina doar la… bunul simt. Pentru echilibrul lor si al familiei e important sa trateze copiii ca pe niste…copii. Nici mai mult nici mai putin. Ca pe niste fiinte in devenire ce au nevoie de adulți care sa ii ghideze si sa ii incadreze. Copilul, care nu demult era un accesoriu al cuplului , a devenit o persoana cu drepturi si indatoriri. Ceea ce e normal, doar ca acum e plasat in centrul echilibrului afectiv al cuplului si devine atat de important incat inceteaza a fi educabil. Pentru ca a educa inseamna a frustra. Dar cum sa frustrezi asa un lucru pretios? Asa ca de la o vreme se observa probleme grave de educatie pentru care incepem sa platim consecintele.

Parintii trebuie sa isi pastreze responsabilitatea educativa, prin exersarea unei autoritati care nu striveste copilul, dar ii permite sa se dezvolte in siguranta. Pentru a asta, sunt cateva lucruri pe care NU trebuie sa le faca parintii.

-Sa nu mai ii trateze pe copii ca pe centrul lumii. Un copil pus in centrul lumii, al cuplului, e o amenintare pentru cuplu. Iar pozitia centrala e prea grea pentru copil, nu asta e locul si nici rolul lui.  Locul central ar trebui sa fie al parintilor, uniti, iar locul copilului in spatele lor, ferit de griji, asa incat sa poata sa creasca in liniste.

– Nu mai tratati copilul ca pe un egal. Asta inseamna o maltratare, inseamna sa ii impiedicam sa fie copii, să-i impingem sa creasca prea repede. Familia nu e o democratie. Copilul e o fiinta in devenire, are nevoie sa simta deasupra lui o generatie de adulti care isi accepta rolul, varsta si responsabilitatile. Tratarea copilului ca un egal inseamna sau asteptari de la copil de a se comporta ca un adult ori comportarea parintelui ca un copil. Pentru ca in epoca actuala copiii se joaca de-a adultii din ce in ce mai devreme, iar adultii se comporta tot mai des ca niste copii.

E o utopie sa credem ca, in educatie, conflictele  se rezolva discutand si explicand. Asa, parlamentand la nesfârșit pentru orice, copilul învață ca el e cel care decide, iar părinții nu mai reușesc sa obțină nimic de la el. Sa explici e bine, dar in functie de varsta copilului. In unele situatii, insa, nu e nimic de explicat. Explicatul e deci important, cu condiția ca parintele  sa pastreze rolul de ghid,  care respecta si e respectat.

Am fost uimita sa citesc ca uneori e chiar indicat sa obligi copilul sa faca unele lucruri, pentru ca el e inca prea mic sa decida, iar lasatul puterii de decizie pe umerii lui mici, e o povara prea mare, care il face sa se simta pierdut. Era chiar dat exemplul parintilor care isi lasa copiii sa se imbrace nepotrivit vremii de afara, ca doar asa vreau ei, o atitudine gresita conform lui Anne Bacus. Sau exemplul  unei fete care a intrerupt studiile la 17 ani, parintii au lăsat-o, ca doar e libera si mai importantă e fericirea ei, dar ce sa vezi? Peste cativa ani fata ii acuza pe parinti, pe buna dreptate, ca au lasat dupa ea, cand ea nu era destul de matura pentru a lua asa decizii mari.

– Nu tratam copilul ca pe un prieten. Copilul nu e nici confidentul parintelui iar reciproca e valabila: trebuie sa ii respectam nevoia de intimitate.

-Sa nu le vorbim ca unor adulti sau copii mai mari, ci pe intelesul lor, potrivit varstei lor.  Nu tratam copiii de 7-12 ani ca pe niste mici adolescenți. Pentru ca la 12 ani raman tot copii, chiar daca par mai maturi. Nici pe un copil de 3 ani ca pe unul de 5, deci nu bagam fratii in aceeasi oala.

-Sa nu tratam copiii ca pe niste eterni bebelusi.  Adică sa nu fim hiperprotectori. Pe parcursul a doua generatii, liberatea de actiune a copiilor a scazut drastic. Nu numai libertatea spatială: copiii nu mai merg azi singuri la scoala sau sa cumpere paine. Ci si cea temporală: orarul copiilor e super planificat, fara timp morti, nimic nu e lasat la voia intamplarii: activități extrașcolare dupa un orar demn de al unui ministru.

Părinții fac in asa fel, incat copiii lor sa aiba o viata usoara, lipsita de suparari, atat de usoara, incat nu invata cum sa faca fata greutatilor, ceea ce ii face foarte vulnerabili si dependenți de parinti.

-Sa nu tratam copiii ca pe niste regi. Parintii, vrand sa ii faca fericiti satisfacandu-le toate dorintele, ajung la un rezultat complet diferit: ii fac nefericiti, cu o slaba incredere in ei insisi si vesnic nemulțumiți.

Pentru unii parinti, autoritatea e sinonima cu violenta, cand de fapt violență e absenta autoritatii. Copilul rege se plictiseste in mijlocul numeroaselor jucarii, vrea ca cineva sa se ocupe de el, sa se joace cu el, vrea sa ocupe timpul adultilor.

Copilul rege le confisca spatiul si timpul parintilor, cu acordul lor, de fapt. Se vorbeste azi mult de drepturile copiilor, uitand de cele ale parintilor. Sacrificiul parintilor e inutil si, mai rău, e daunator copiilor. Asadar  fiecare parinte trebuie sa isi defineasca drepturile si sa il faca pe copil sa i le respecte. Cum ar fi dreptul de a inchide usa la wc, de a face o baie fara sa fie deranjat, dreptul ca livingul sa nu arate ca un magazin de jucarii, dreptul de a profita de pat fara sa fie invadat noaptea de copii, dreptul de a inceta sa se joace cu copilul pentru a-și vedea de treburi, dreptul ca dupa 3 ani de sacrificiu sa poata dormi mai mult duminica dimineața.

-Nu-i mai tratati ca pe viitori premiati Nobel. Toti parinti isi fac visuri si sperante pentru copii, e normal, doar ca azi s-a depasit o limita. Le repetam copiilor ca sunt frumosi, formidabili, crezand ca atfel ii facem mai increzatori in ei înșiși. Dar riscul e ca, odata confruntat cu realitatea,  copilul sa creada ca viata e prea grea, sa vada ca in mijlocul clasei nu mai e cel mai destept, cel mai cel…asa cum i-au băgat in cap parintii.  In al doilea rand, daca va urma calea visata de acestia, copilul nu se va simti niciodată in largul lui. Secretul  e sa inlocuim visurile noaste cu proiectele propii ale copiilor.

-Nu tratati copilul ca pe o sursa inepuizabilă de dragoste. Azi copilul e din ce in ce mai mult cel care umple golul de dragoste al adultului. Parintii asteapta sa fie iubiti de copil, dragostea lui vine sa compenseze esecurile afective sau profesionale si sa justifice existenta adultilor. Parintele ii spune copilului  » te iubesc », dar mai spune  » zi-mi ca ma iubesti ». Sentimentele au inlocuit educatia, autoritatea, legea, iar dragostea tine loc de ideologie. Parintii isi doresc relatii fuzionale, ce mai conteaza daca astfel devin dependenti afectiv de copii. Tatii sunt mai putini fuzionali. Insa pentru mame e mai greu: fantasma foarte la moda acum, a mamei perfecte, inseamna iubire si disponibilitate nesfarsite, alaptare pana la varste indelungate. O mama care nu da totul, se simte vinovata de a nu iubi destul. Copiii simt asta si profita. Pe tata il lasa in pace, pe mame pot sa le exploateze cat vor. Mamele sunt victimele nevoii de a fi iubite.

Dupa toate Nu- urile, care ar fi lucrurile de facut:

– renuntarea la perfectiune. Atat la perfectiunea ca parinte cat si la visul copilului perfect.

-sa invatam ce e un copil. Sa stim care sunt limitele unui copil de o anumita varsta si ce putem astepta de la el.

– sa fim modele pentru copii. Un copil se construieste dupa exemplul parintilor.

– sa geram emotiile. Sa ne controlam, chiar si atunci cand copilul ne enerveaza.

– sa fim prezenti.

– atentia parintilor: un copil are mai multa nevoie de atentie decat de gesturi tandre. Un copil prefera sa fie certat decat sa fie ignorat, asa ca unii copii fac tot ce pot ca sa aiba parte de  atentia parintilor, chiar daca o au iritandu-i.

– Parintii sa fie sefii care fac legea. Sa stie sa spuna NU cand e nevoie. Sa fie autoritari si sa impuna disciplina. Copilul se stie iubit cand parintii ii ofera protectia structuranta a disciplinei. Ea cere coerenta, repetitii si rabdare.

Mie mi-a placut cartea asta, initial voiam sa scriu doar in mare ce am citit in ea si nu m-am putut abține să scriu mai detaliat. Mai citisem si acum cativa ani despre copilul rege, rezultatul educatiei de acum. Observ si eu, mai ales in lumea online, cum mamele au tendinta de a se sacrifica pe altarul parentingului. Cartea m-a facut si sa nu ma mai simt vinovata ca uneori oblig  fata sa faca una-alta. De fapt cred ca fiecare cauta si spreciaza ideile care ii confirma ca face corect ce face.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Empatie, simpatie si compasiune

Am citit in revista de psihologie niste definitii scurte. Cea pentru empatie mi-a schimbat felul de a o vedea: eu o percepeam doar in sensul pozitiv.

Empatia e capacitatea de a simti in mod intuitiv emotiile si trairile interioare ale altuia. Ceea ce nu inseamna neaparat ca suntem solidari cu el: putem, de exemplu sa ne bucuram cu sadism de  spaimele lui.

Simpatia e forta de atractie pe care o exercita asupra noastra o alta persoana. In psihologie, e capacitatea de a participa activ la bucuria sau necazurile celuilalt, de a impartasi cu el  ceea ce traieste si resimte, atit raul cit si binele.

Compasiunea e actiunea de a suferi alaturi de altul, de a fi sensibil la  durerea lui si de a o intelege atit intelectual cit si emotional. Notiunea de compasiune apartine mai degraba vocabularului religiei sau spiritualitatii decit celui al psihologiei.