Auzite la radio

Cred ca am mai spus-o ca ma uit foarte rar la televizor si la stiri chiar deloc. Înainte aveam facebook-ul si mai eram cat de cat la curent cu ce se intampla in lume, dar de vreo luna am renuntat la el. Sunt o fire foarte adictiva, mi-e greu sa ma limitez, asa ca mai bine tai raul din radacina. Nu l-am taiat chiar de tot, contul e doar suspendat, dar asta e singura posibilitate sa imi pastrez mesageria. Si stiti ceva? Nu imi lipseste chiar deloc. Asa ca acum radio-ul a ramas singura mea sursa de a ma ține putin la curent cu ce se mai intampla în lume. Il ascult doar pe drumul înspre si dinspre serviciu si in general nu sunt doar stiri. Zilele astea am aflat despre doua carti interesante:

Prima e cea a Evei Illouz si se numeste « Marfurile emotionale ». Se povestește in ea cum incepand cu anii 70, societatea de consum vinde lucruri menite sa provoace sentimente, o stare de bine, scopul principal fiind acela de a ajunge la « adevaratul nostru eu ». Emotiile si consumerismul sunt imbricate si se definesc una pe alta. Industria turistica, muzicala, de dezvoltare personala , a cinema-ului, toate ne vand aceasta marfa emotionala, toate ne promit fericirea. Un fenomen insidios, pentru ca atunci cand cumperi un obiect il ai si gata, dar pentru marfa asta emotionala, oricand e loc de mai bine, deci esti dependent de consumul ei. Toate atelierele de dezvoltare personala, conferintele, fac parte din industria asta, toate ne promit accesul la o varianta mai buna si mai fericita a noastra. Mi-a placut explicatia asta, pentru ca mi se pare si mie ca atatia guru există , fiecare in felul lui, te învață ba sa fii o mama mai buna, o sotie mai buna, un om mai echilibrat, ba sa mananci ma sanatos etc. Am intalnit aici ideile Evei Illouz din cartea Happycratie, pe care tocmai o citesc. Cartea e o critica a psihologiei pozitive, care zice ca fericirea se construieste, se preda si se învață. Industria fericirii sustine ca ajunge sa aplicam lectiile expertilor ca sa devenim fericiti. Ce e contradictoriu e ca specialistii in psihologie pozitiva spun ca fericirea e o alegere , rezultatul eforturilor personale, însă avem nevoie de ei ca sa ne ghideze  pe drumul fericirii. Cum fericirea e o alegere, devenim singurii responsabili de bogatia sau saracia noastra,  de succesurile sau eșecurile noastre sau de starea noastra de sanatate. Si daca stiinta asta a fericirii extinde campul de actiune al consumerismului inclusiv in interiorul nostru, facand din emotii o marfa ca toate celelalte? Iar fericirea in epoca nostra nu mai este, de fapt, o alegere ci e obligatie, nefericirea devenind un lucru rusinos pe care il ascundem.

A doua carte e  » La nuit, j’ecrirai des soleils »  a lui Boris Cyrulnik, un cunoscut neuropsiholog si etolog, cel care s-a ocupat mult de fenomenul de rezilienta . Rezilienta ca termen in psihologie inseamna depășirea traumatismelor  pe care cineva le-a suferit, reconstrucția acelei persoane.  S-a observat, spune Cyrulnik, ca multi scriitori sunt orfani. In cartea asta se vorbeste, dincolo de rezilienta, de nefericire ca motor al creativitatii. Spune el ca toti scriitorii care au fost copii abandonati, neglijati, traumatizati, au combatut tristetea scriind. Autorul insusi e unul dintre ei si, fiind un rezilient, a vazut in povestile acestor scriitori, bucati din propria lui poveste.

Povesteste Cyrulnic ca si pentru copiii care n-au suferit traumatisme, lipsa parintilor e un factor de creativitate. Un copil se apuca sa deseneze sau sa faca mici lucruri atunci cand mama lipseste pentru cateva ore, ca sa i le dea pe post de cadou atunci cand revine. Asta imi aminteste de toate cadouasele primite de la copiii mei.

Atat Eva Illouz car si Boris Cyrulnik au fost invitati ca să-și prezinte cartile, mi s-au parut foarte interesante interviurile cu ei.

Alt lucru, care n-are legatura cu radioul, dar m-a pus mult pe ganduri e ca am aflat ca la 11 ani multi copii sunt dependenti de retele sociale. Merseseram la scoala pentru o scurta întrevedere cu profesori ai fetei, ca sa ni se inmaneze buletinele trimestriale cu notele. Ne-am vazut cu profesoara de franceza si ne spune ea ce ii place ca fata noastra e asa mare cititoare si ca spera sa isi pastreze obiceiul, mai ales ca acum multi copii sunt dependenti de retelele sociale. Noi inca nu i-am luat telefon fetei, nici nu cere. Si speram sa amanam cat mai mult momentul. E drept ca imi cere des smartphone-ul, se uita regulat pe site-ul colegiului, unde sunt afisate teme, orare, noutati, eventual cursuri anulate. Se mai uita ea si la altele, nu numai la astea, dar de aici si pana sa fii dependent e cale lunga (sper). Spunea profesoara ca telefoanele sunt interzise in timpul orelor, dar in pauze apar tot felul de incidente.

Si am mai auzit la radio de o carte care mi s-a parut foarte interesanta,  tot prezentata de autorul ei, Jerome Fourquet , ii spune Arhipelagul francez. Asta chiar o sa mi-o cumpar, autorul povesteste aici despre Franta, a carei matrice catolico-republicana care o tinea indivizibilă, s-a dislocat complet si acum e divizata într-o multime de « insule » care se ignora reciproc. Cum e  o carte care nu e corecta politic, prefer sa o citesc intai si apoi sa povestesc (sau nu) despre ea.

 

 

 

 

Publicités

Noutati din gradina si alte lucruri din weekend

Acum ca a venit primavara si gradina infloreste la propriu si la figurat, n-ar fi rau sa scriu ce mai face.

In primul rand e asa frumos, ca vedem ca infloresc te miri unde ba niste ciubotica cucului, ba narcise sau niste plantute cu flori albastre, ba lalele. Am aflat planta cu flori albastre se numeste muscari sau zambila struguras. Aplicatia plantnet e prietena mea si multe plante am depistat cu ea.

Cea mai mare surpriza a fost ca ne-am trezit ca pana si din compost au iesit zambilele.  Am pus, fara sa stim,  lada de compost într-un loc in care erau bulbi, iar plantele s-au incapatanat sa străbată tot stratul gros de compost si sa iasa la lumina.

 

Am adus dintr-o excursie o mica plantuta care crestea pe stanci, am plantat-o si ea s-a intins prin gradina. Ulterior am citit ca planta respectiva e folosita in scop ornamental exact ca sa acopere suprafetele, e din genul sedum. Imi place sa o vad, sa studiez cât a crescut, iar dacă a crescut peste iarna , imi imaginez ca acum va fi si mai harnica.

Iarna asta am plantat niste pomi fructiferi si catina, iar acum le urmarim zilnic mugurii, par ca le place la noi in gradina. « Am plantat » e de fapt o exagerare, ca sotul s-a ocupat de acest plantat. Noroc cu el, ca eu, care m-am autoproclamat responsabila raionului gradina de legume, n-am facut mare lucru. Cu gainile e la fel: eu eram plina de elan, dar n-am facut nici un efort. Eu sunt cu visatul, iar visul cu casa cuprindea niste sub-visuri, printre care si acela de-a avea gaini. Sau catina. Sotul a trecut la actiune: a instalat cotetul, a gasit locul de unde sa cumparam gainile si le-a comandat. Asa ca frumosul cotet si-a primit azi  fericitele locatare. Cine credeti ca se uita toata ziua la video-uri pe youtube despre bunastarea gainilor si ce mancare sa le prepari? Detaliu ajutator: nu eu.

20190310_125238.jpg

Aici e chiar dupa ce le-am instalat, o sa le tinem o saptamana in cotetul lor, apoi le lăsăm libere prin gradina. Am semanat in zona lucerna, ca am citit ca gainile mananca asa ceva.

Am cumparat gaini din 4 rase diferite, de la stanga la dreapta: Vorwerk, Sussex, gaina domestica (rousse) si Coucou de Rennes. Le-am dat si nume, cineva perspicace va ghici imediat care-i Suzi si care-i Cookie.

Sper sa ne descurcam, ca eu sunt fata crescuta la bloc, cu bunici la oras, n-am experienta in cresterea gainilor. Ca sa fac o gluma (proasta): am ceva experienta in disecat si transat gaini. Ca sa nu mai zic de  facut supe. Dar gainile noastre o sa fie doar pentru oua.  Pana una-alta ma informez intens despre comportamentul gainilor, de la o colega ce a lucrat in studentie intr-o crescatorie de pui.

Sotul a cumparat si un grilaj ca sa le delimitam un spatiu mai mare prin gradina, grilajul vine de la o firma englezeasca : se pare ca in tarile anglosaxone are mare succes activitatea de crescut gaini. Daca va vine sa credeti, exista o doamna englezoaica producatoare de scutece lavabile pentru gaini, iar afacerea ei se bucura de un mare succes.

Nu stiu daca v-am zis de ideile fiului, care voia sa creasca viermi de faina. Cateva grame de viermi prajiti se vand ca mare delicatesa la preturi de zici ca-s din aur sau macar de argint. Pana acum eram contra activitatii asteia, desi fiul cu sora cea mica sunt mari amatori de delicatese de care ziceam. Dar dee azi am dat liber la crescut viermii (sau greierii, ca mi-au vorbit si de asta), ca m-am gandit ca gainile casei sigur ar aprecia rezultatele productiei bio si locale.

Ca tot vorbeam de casuta gainilor, am luat si căsuțe pentru pasari mai mici,  cred ca pentru vrabii sunt. Am cumparat intai o casuta clasică, din lemn. Dar cum eram in vacanta si mai dispusi la cumparaturi, am gasit o casuta in forma de rulota si am luat-o, ca tot era la pret redus. Bineinteles ca pasarile n-au nevoie de casute in forma de casa sau de rulote, dar ne-am spus ca o sa arate bine la noi in gradina.

20190303_122701

Si tot la capitolul casute, am comandat un adapost pentru albine salbatice. Cele sălbatice sunt albine solitare, mai micute, nu inteapa, cele mai cunoscute dintre ele sunt albinele zidar. Sunt foarte utile in gradina, ca polenizeaza plantele. Si asa participam si noi la inmultirea lor, pentru ca insectele sunt tot mai rare in zilele noastre.  Si daca mor insectele…e de rau. Imi amintesc ca acum 20 ani ,cand faceam drumuri lungi cu masina, trebuia sa ne oprim regulat sa spălăm parbrizul de toate insectele zdrobite. Acum…parbrizul ramane curat. Pana primim casuta albinelor, facuta din lemn aici in Franta, am facut noi un sistem pentru albine solitare: un mic snop de tulpini lemnoase goale pe dinauntru, prinse la inaltime pe gard. Ca doar nici albinele n-au nevoie de case ca ale noastre.

Fara legatura cu gradina, ci cu interiorul casei: unul din visele auxiliare legate de casa era sa imi cumpar un ceas pictat de perete , traditional din Padurea Neagra,  de fapt ceasul e o pendula. Iarna asta am fost din nou in vacanta pe acolo si pentru prima data de ani buni era deschis atelierul unei doamne care face ceasuri. Ce coincidenta: in anii trecuti tot treceam prin fata lui si visam la clipa cand o să-l pot vizita si, mai ales , comanda ceasul. Doar ca degeaba ar fi fost deschis, ca n-aveam loc de ceas in apartamentul nostru. Si visul cu casa parea irealizabil pe atunci, desi scriam mai demult despre visurile mele . Dar uite ca visurile se îndeplinesc. Si intram noi in atelier , comandam ceasul, doamna noteaza pe un carnet ce fel de ceas vrem. La sfarsit dam sa ii platim ceva, un avans. La care ne raspunde zambind ca nu trebuie avans. Bine, bine, deci cand ii platim ceasul ? Ne spune senina ca il face, il pune la pachet, adauga si factura impreuna cu ceasul, iar noi ii viram banii. Ceasul costa cateva sute, iar in magazine care le vand costa dublu. Bine, si o intrebam noi, nu-i e frica? Ne spune surazatoare ca de 10 ani de cand are atelierul n-a avut nici o surpriza neplacuta. Nu-i frumoasa increderea asta in oameni?  Si eu am multa incredere in oameni, dar doamna asta ma depasea. Desi sunt convinsa ca e asa, iar viata imi dovedeste ca daca ai incredere, esti rareori dezamagit. Si dezamăgirile sunt doar exceptiile care intaresc regula, nu-i asa?

La alte lucruri din weekend intra cele doua filme pe care le-am vazut:

-azi, la cinema The Green Book, nu ma mira succesul de care s-a bucurat. Un film american asa cum stiu sa faca bine americanii:  previzibil, cu happy-end, care iti stoarce cateva lacrimi la final daca esti mai sensibil si care iti injecteaza o doza buna de optimist. Facut dupa o poveste adevarata. Mi-a placut mult, desi nu ma asteptam la nimic dupa gramada de filme proaste pe care le-am vazut la cinema in ultima vreme.

-aseara, acasa, ciclul Audrey Hepburn: Ariane (in Franta), titlul original Love in the afternoon. Ciclul Hepburn e doar la noi in casa, avem perioade in care luam filme ale aceluiasi autor (de exemplu Bergman, Hitchcock sau Allen). Acum suntem la filme cu Audrey Hepburn, ne-am uitat si la biografia ei nu demult. Filmul ne-a placut mult: rizi, o admiri pe Audrey Hepburn…iti spui ca Gary Cooper nu mai era ce-a fost…De fapt firlmul a fost prost primit de public la vremea lui si una din critici era chiar varsta prea inaintata a lui Gary Cooper. Dupa sfarsitul deloc previzibil ramai cu o senzatie de bine si de viata e frumoasa.

Imi place la toate filmele vechi e ca poti sa te uiti linistit cu copiii fara sa te pomenesti brusc, ca in filmele moderne, cu o faza deocheata inserata in film fara vreun scop anume. De altfel, e foarte utila rubrica Parents Guide de pe imdb, de care am aflat doar de cateva luni, desi la notele filmelor ma uitam de multi ani. E interesanta rubrica si ca sa faci comparatii intre tari:  unele sunt mai stricte iar altele, ca Franta, recomanda « pentru orice public » filme care prin alte tari sunt recomandate de la 14 sau 16 ani in sus.

Si cu astea va urez o saptamana buna! Gainile dorm demult, Suzi a intrat singura in « dormitor », pe restul le-am bagat noi, altfel isi petreceau noaptea pe afara.

 

Mare, soare si … creme solare

In weekend-ul care a trecut am fost intr-o escapada la mare. E frumos in Normandia, mergem intr-o localitate pe unde trece meridianul Greenwich. E logic sa treaca, dar pana n-am vazut inscriptia, nu m-as fi gandit la asta.

20180708_213714

 

De obicei , pana pe la 11 jumate, plaja e aproape goala, cam așa:

20180709_094831

 

 

Majoritatea lumii incepe sa vina pe plaja cand noi ne strangem bagajele sa mergem la masa, adica pe la 12. Si toti scot crema solara din geanta, se cremuiesc bine si apoi se intind frumos la soare si copiii sunt lasati sa zburde pe nisip. Cand venim inapoi pe plaja, adica pe la 4, e plin de lumea care a venit intre timp. Si daca nu pot vorbi cu ei, macar pot scrie aici. Crema solara e foarte poluanta pentru mediu. Mor coralii, iar unii isi pun intrebarea: daca ei mor, oare omului ce-i face?

Eu una, pe masura ce trec anii, imi dau seama ca natura e foarte bine facuta si, in general, tot ce face omul e sa dea peste cap lucruri, sa faca mai rau, chiar daca, aparent, face bine. Asa si cu cremele solare: credem ca ne protejam, cu riscul de a distruge natura, dar oare chiar ne protejam?

Asa ca m-am gandit ca n-ar fi rau sa repet aici ce am spus anul trecut,  nu mi-am schimbat opiniile.

Mai am si un link la un articol foarte interesant numit Mitul cremelor solare. Aici

Daca nu aveti rabdare sa il cititi o sa rezum ideile principale:

  • Nu exista nici un studiu care dovedeste eficienta cremelor solare in reducerea cancerelor de piele. Nici melanoamele, nici alte cancere ale pielii nu au fost asociate, pozitiv sau negativ, cu utilizarea cremelor solare.

  • In componenta cremelor intra adesea produse netestate sau nanoparticule, cu efect perturbator endocrinian dovedit

  • Nu se stie ce efect are gazul propulsor din sprayurile destinate copiilor asupra plamanilor acestora

  • Melanomul apare in 75% din cazuri in zone ale corpului neexpuse la soare.

  • Cremele priveaza corpul de mecanismele lui naturale de protectie.

Nu vreau sa va conving, ci doar sa va conving sa va puneti intrebari si sa cautati. Dar raspunsul nu-l veți gasi in mod sigur in reclamele pentru creme anti UV.

Cel mai bun lucru de facut expunerea cu masura. Asa facem si vitamina D si nici nu riscam. Fac o mica pauza pentru filozofarile mele de 2 bani, dar nu ma pot abtine. Citeam eu pe undeva ca in epoca noastra oamenii si-au pierdut bunul simt care ii ajuta sa ia decizii si se bazeaza pentru asta pe stat, pe instante superioare, orice ca sa nu-si asume deciziile. Crema asta asa mi se pare: nu mai avem masura in expunerea la soare, se ocupa ea pentru noi, mai bine zis industria producatoare. Noi ne dam cu crema, am facut tot ce era in puterea noastra, nu ne mai batem capul, daca ne ardem, e vina cremei, daca nu o, ii facem reclama ca ne protejeaza.

Si mai vreau sa va prezint cel mai eficient produs cu ecran UV al nostru:

20180709_090602

Se vede acolo in zare. E cortul anti UV pe care l-am luat acum 10 ani cand fata era bebelus. Cortul asta si-a facut toti banii. Atunci il foloseam ca sa punem bebelusa la somn  cat stateam pe plaja. E nelipsit in toate iesirile noastre la mare si in ziua de azi. Fata se instaleaza in el, citeste, se joaca…si isi face siesta incepand cu ora 4-5 cand revenim pe plaja. La mare doarme de dupa-amiaza, desi acasa a nu mai doarme de la 2-3 ani. Cortul ne face si umbra, ne protejeaza cand bate vantul, ne adapostim in el sacosa frigorifica.

Si un lucru foarte important: cand facem pauza de pranz lasam in el tot ce avem cu noi: umbrela, sacosa, prosoape, carti…ca sa le regasim tot acolo cand venim .

Credeti-ma ca as fi vrut sa pun si imaginea cu cortul vazut de aproape, dar toata reputatia noastra de persoane macar putin ordonata s-ar fi dus pe apa Sambetei 🙂

Si daca tot vorbeam de cortul care si-a facut toti banii, as putea sa va spun si de costumul meu de baie care are aproape varsta cortului. A costat cam scump la vremea lui, dar elasticul din el nu s-a modificat si costumul nu-si arata varsta. Asta imi plac: lucrurile de calitate care tin cu anii si care sunt ilustarea vie a zicalei « suntem prea saraci ca sa cumparam lucruri ieftine ».

 

Avum trebuie sa marturisesc ca am trisat putin cu pozele. Sunt cele de acum 10 zile, cand am ramas si peste noapte la mare. Am prins atunci si un apus frumos. Dar nu era cum mi-as fi imaginat, cu lumina soarelui care se reflecta in mare, ci ca o bula de foc care se scufunda in apa.

 

20180708_220418

 

Si am gasit fosile:

20180708_213859.jpg

Pozele sunt de atunci, pentru ca ieri, desi era apa calda, ceea ce nu se intimpla des in Normandia, era plina de gunoaie care pluteau. Atat de multe incat iti taiau orice chef de a intra in mare. In plus mai era o spuma verde bizara care plutea si ea. N-am vrut sa fac poze, pentru ca prefer sa-mi amintesc doar lucrurile frumoase. Ma gandeam doar ca poluarea de ieri se vedea cu ochiul liber. Dar toate substantele din cremele solare care ajung in apa?

 

 

 

 

 

 

 

Ce nu-ți spune nimeni cand iei un credit imobiliar…

…sau mai bine zis ce nu ne-a spus nimeni, dar ar fi fost bine sa stim. La o nunta, cineva, la plecare, le-a spus mirilor: lasati, ca data viitoare o sa fie mai bine. Asa si noi, cu creditul : data viitoare o sa fie mai bine. Doar ca ma indoiesc sa fie o data viitoare. Asa ca poate experienta noastra îi  ajuta pe altii.

Sa incep cu inceputul: dupa multe vizite de case,  am vizitat casa (aproape) ideala. La noi in cartier, pret abordabil, grădină, grădină (da, de doua ori gradina, ca ne doream mult). Aproape ideala, ca eu voiam o bucatarie mare, ceea ce nu e cazul.

Nu ne pricepem la negociat, asa ca am scazut pretul mai mult din greseala. Am mai spus cum am facut, nu aici pe blog,  deci repet ca sa fie povestea completă. Am vizitat, ne-a placut, dar ne-a fost groaza de mutare, de schimbare. Asa ca zilele treceau, iar fiul ne tot intreba daca am facut o oferta. Ca sa scapam de gura lui, am facut una mult sub suma initiala, ca sa nu riscam sa fie acceptata. Dar a fost. Stati ca fac si un calcul: am scăzut pretul cu 6.75 %.

Toate bune pana aici: in sfarsit casa (aproape) a visurilor ne astepta pe noi. Am semnat compromisul de vanzare si ne-am pus pe cautat finantare. Aveam 3 luni la dispozitie, pare mult 3 luni. Din start, o banca ne-a propus o dobanda de 1.25%, ceea ce e bine. Numai ca toata lumea iti spune sa negociezi. Deci am mers la inca o banca. Apoi la banca noastra, care a spus ca se va alinia la oferta bancii initiale. Pana am ajuns aici trecuse deja o luna. Intre timp, un courtier ne tot facea ochi dulci si ne propunea marea cu sarea.

Mai aveam prin serviciile noastre cîte un credit complementar: eu de 0%, sotul de 1%. Retrospectiv vorbind, cel de 1% nu merita bataia de cap sau timpul pierdut. Si nici tona de hartie care a trebuit imprimata si completata.

Plus ca toate creditele astea sunt legate. Cei cu creditele complementare iti cer hirtii de la creditul principal, banca  cere la randul ei actele de la creditele complementare, pe care nu le poti avea, pentru ca (nu-i asa?) banca nu ti le da, si uite asa, te invarti in jurul cozii.

Toate creditele mai trebuie si asigurate. In Franta se prefera asta, si nu ipotecarea. Asigurarea ridica pretul creditului, in ciuda dobanzii mici.

Si pentru asigurare, toti binevoitorii te indeamna sa negociezi. Ba unii iti dau adrese de oameni de treaba, care fix cu tine (ce sa vezi?!) nu-s chiar amabili, ba nici nu par interesati sa iti asigure creditul. De fapt, in toata aventura asta, pari singurul interesat, restul functioneaza cu incetinitorul.

Deci iei o programare la asiguratorul caruia ii esti client, dar degeaba esi client fidel cu casa, masina si asigurarea de viata, nu este loc pentru  tine in orarul lor decat peste doua saptamani. Dupa ce te vezi cu el si mai scrii cateva mailuri la care n-ai raspuns, insisti totusi si ti se spune ca n-are rost sa apelezi la el, oferta lui e mult mai slaba decat a bancii.

Spre sfarsitul celor 3 luni, apare courtierul cu o oferta de neratat, de 1.1%. O iei, mai mult ca sa te razbuni pe banca ta, care taraganeaza cu răspunsurile si sa ai un motiv sa iti iei frumusel contul si sa pleci la banca cea cu 1.1%. Faca iei in calcul banii pe care ii platesti curtierului, economia e minima. Doar ca banca cea noua e la fel de lenta ca toti cei dinainte (bănuiesc ca e o tactica) si te mai trimite si la analize pentru asigurarea creditului. Cu asigurarea asta mai iei o palmă virtuala când constati ca degeaba esti asigurat,  din cauza varstei, o multime de riscuri nu mai sunt prevazute, spre finalul perioadei creditate nu mai raman multe riscuri pentru care sa fii asigurat. Dar, bineinteles, pretul asigurarii nu scade. Un prieten ne spunea ca, din cauza de tratament pentru hipertensiune, asigurarea nu le acopera riscul de a muri de inima, dar pretul nu scade in consecinta.

Iar acum stam ca pe ace:  ceasul ticaie, ticaie: peste 2 saptamani ar trebui sa semnam. Vanzatorul casei asteapta, mutarea lui e deja prevazuta. Hotelurile noastre timp de 8 zile in drum spre Romania sunt si ele prevazute dinainte de planurile cu casa,  o  parte din rezervari sunt nerambursabile.

Tragem linie si unde ajungem? Negocierea creditului nu o sa acopere cele 3 luni de chirie platite in plus pe locuinta actuala,  probabil o se adauge la pierderi si hotelurile gata rezervate.

Iar dobanda  am fi platit-o in cei 17 ani in care o sa curga creditul, chiriile, courtierul si hotelurile le platim acum.

Se adaugă la toate astea timpul si mai ales stresul.

Si toate astea nu ni le-a spus nimeni.

Daca le-am fi stiut, am fi luat primul credit oferit.  Ca negocierea nu e totdeauna solutia cea mai economică .

Pentru mutare o sa luam o firma. Lumea spune ca si pentru asta trebuie chemate mai multe firme si facute devize. Poate sa spuna lumea ce o vrea, noi ne-am invatat lectia. Sa negocieze altii daca vor!

 

 

 

 

In ultima luna….

 

Am fost…la o aniversare surpriza. Emotionant. Momentul cand sarbatorita a dat cu ochii de invitati…cred ca multora ne-a facut sa ne dea lacrimile Ne-am revazut cu oameni pe care-i stim de aproape 20 ani, parinti ai colegilor de gradinita ai copiilor. Unii copii de atunci, adultii de azi au venit si ei. Impresionant ce oameni faini au devenit.

Am fost… la un film pe care il recomand: Everybody knows. E primul film in care o vad jucand pe Penelope Cruz, pana acum credeam ca e mai mult frumoasa decat buna actrita. Acum cred ca e amandoua 🙂

Am fost…la o nunta. N-am stiut ca si la nunti se povesteste viata mirilor, de cand au fost copii pana in momentul de fata. Mi-a amintit de alte evenimente, la care se face asta.

Am fost…la o inmormantare. Cineva care se vindecase de cancer acum un an, dar a facut o criza cardiaca. Ocaziile astea iti reamintesc ca viata trebuie traita din plin. Slujbele catolice mi se par demne si impresionante.

Am fost…la spectacolul de sfarsit de an de la scoala primara a fetei. Minunat. Organizat de invatatoare, copiii au avut fiecare rolul lui, au fost si bucati corale. Costume superbe, copii frumosi si talentati, cu totii. Pentru parinti a fost o surpriza, n-am stiut decat titlul spectacolului: primisem  invitatiile din timp. Inainte de reprezentatia pentru noi, se antrenasera prezentand piesa in fata altor clase.

Am fost …din nou la Baden Baden. A fost la fel de bine. Ne-a placut la fel de mult la bai. Am mers mult. Am mers si la opera, ne-a placut, mi-a amintit de vremurile copilarie cand mergeam la Opera din Cluj si lumea era imbracata la 4 ace. Pentru ca aici lumea se imbraca mai mult cum apuca la evenimente de genul asta.  Am stat la acelasi hotel, am baut zilnic cafea la cafeneaua BB si am descoperit un restaurant la coltul strazii , unde am savurat sparanghel fiert sau in supa. De vreo 3 ori, ca avem obiceiul sa ne intoarcem unde ne-a placut.

Am fost… la Lausanne. De fapt ne-am reintors la Lausanne, dar n-am scris de prima vizita. Am avut de dus-adus studentul casei. Prima data era toamna, vreme nu prea buna, ni s-a parut un oras obisnuit. Acum, parca l-am vazut cu alti ochi. Am stat la un hotel chiar langa gara, dar pe o strada inverzita si linistita, ne-am plimbat prin cartier si am admirat lacul de sus.

Lausanne

Pozele nu-s prea bune, de cateva luni mi s-a stricat aparatul si nici nu simt nevoia sa il repar. Pentru putinele poze pe care le fac, ajunge telefonul.

Mi s-a parut un oras perfect pentru locuit, cu multe parcuri, multi tineri, cu vedere superba la lac…

Si data asta am profitat de cardul care ofera gratuitate pe mijloacele de transport. E oferit turistilor care se cazeaza in oras si mi se pare o idee geniala.

Am fost la… Troyes, mi se pare un oras frumos de vizitat, mai putin de locuit. Daca treceti prin zona, luati-va o ora-doua sa il vizitati, in mod sigur nu o sa regretati. Iar pe una din strazile centrale turistice este o inghetata artizanala buna-buna 🙂

troyes

troyes 2

Tot in drum spre Lausanne, ne-am oprit sa mancam intr-un oras de care nu stiam nimic: Avallon. Raman impresionata in continuare cum in Franta te opresti in orase mici, de care nici n-ai auzit si descoperi frumuseti. Turnul imi aminteste de cel din Sighisoara sau nu mai tin bine minte cum era la Sighisoara 🙂

Avallon

M-a impresionat catedrala de acolo, care e in forma actuala de … 1000 de ani. Exista si inainte, doar ca acum o mie de ani a fost marita. N-am facut poze, in biserici prefer sa stau, sa admir, mi se pare nepotrivit sa fac poze in interiorul unei biserici.

Ma intrebam retoric oare ce faceam noi romanii, cand francezii construiau lucruri asa frumoase. Tineam turcii ca ei sa-si construiasca bisericile si castelurile? Sotul mi-a raspuns ca are o vaga banuiala cum ca n-aveau nevoie de ajutorul nostru ca sa se apere de turci 🙂

Am vazut… un filmulet foarte impresionant despre insula Ada Kaleh, de la prietena mea din Romania, aici . Ca tot vorbeam de turci.

Am citit…un articol interesant despre blestemul care urmareste anumite familii aici.

Si voi ce ati mai facut?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Muzee, activitati si evenimente gratuite la Paris

In weekend-ul trecut am iesit cu niste prieteni la Paris. La sugestia unei prietene, am vizitat muzeul de arte asiatice Cernuschi. Daca aveti drum pe linga parc Monceau, vi-l recomand. Cu ocazia asta am aflat ca muzeele care apartin orasului Paris sunt gratuite. Nu sunt muzee mari, dar muzeele se viziteaza repede si iti faci o idee despre un subiect fara sa te plictisesti vizitand cu ceasurile.

Gratuitatea e valabila doar pentru colectiile permanente, nu si pentru expozitiile temporare. Aveti aici lista celor 14 muzee.

Mai exista si alte muzee gratuite, printre ele e Atelierul Brancusi sau muzeul Curie. Am rezervat deja o vizita ghidata gratuita la muzeul Curie, mi s-a parut interesant sa mergem acolo, dupa ce fata a citit cu mare interes o carte cu viata lui Marie Curie. O sa mergem si la atelierul lui Brancusi, inca nu l-am vizitat cu fata cea mica. In lista apar si les Arènes de Lutèce (Lutèce adica Lutetia fiind vechiul nume al Parisului din epoca romana). Arenele nu sunt un muzeu, ci vestigiile amfteatrului roman, dar e o vizita pe care o recomand, desi arenele nu sunt asa de impresionante ca alte arene romane renumite.

Tot la Paris, in general, muzeele si monumentele nationale au intrarea gratuita in tot timpul anului pentru cetatenii Uniunii Europene de pina la 26 de ani , iar in prima duminica a fiecarei luni, accesul e gratuit pentru toata lumea.

Aici aveti lista cu muzeele mai mult sau mai putin gratuite.

Si daca va intereseaza evenimente gratuite la Paris, le puteti gasi pe acelasi site aici . De exemplu in luna iulie puteti alege intre focurile de artificii de Ziua Nationala a Frantei sau diversele festivaluri de cinema in aer liber, cum ar fi cel de la Villette. De fapt nici nu trebuie sa alegeti, daca aveti timp de toate. Mai faceti si plaja si chiar baie la Paris Plage 🙂 Tot gratis 🙂 De asta nu stiu ce sa spun, cand am fost acum citiva ani am fost dezamagiti, dar poate intre timp s-a schimbat (sau nu).

Pe acelasi site, care mie mi se pare o mina de informatii interesante, aveti de unde alege dintre 10 idei de activitati gratuite aici. Eu am retinut:

  • croaziera pe Sena gratuita in ziua in care va serbati aniversarea
  • fantini Wallace cu apa carbogazoasa
  • naveta fluviala pe canalul Saint Denis

Dar voi puteti alege si altele 🙂

Stiti ce e ortokeratologia?

M-am gadit sa scriu despre subiect, pentru ca nici eu, pina acum citeva luni, nu auzisem termenul si, mai ales, nu stiam de metoda asta.

Cand am auzit cuvintul si l-am disecat in mintea mea, asa cum faceam in anii facultatii: orthos=drept, keratos=genitivul de la keras, care inseamna cornee si logos, pe care mai toti il stim si inseamna stiinta, toate trei in greaca veche, deja am inceput sa imi dau seama ce vrea sa zica. In fond e o tehnica de deformare a corneei, in timpul noptii, cu ajutorul lentilelor rigide , astfel ca ziua, miopia e adusa pe calea cea « dreapta ».In plus, evolutia miopiei e oprita.

Se pare ca in China antica se folosea tehnica deformarii corneei: pentru corectarea miopiei, se dormea cu niste saculeti umpluti cu nisip pe pleoape. Varianta moderna, cu lentile se foloseste din anii 60 in tarile anglo-saxone si cele asiatice, dar e aproape necunoscuta in restul lumii.

Fiica mea cea mare e fericita beneficiara a acestei tehnici. Sufera de miopie si de astigmatism. In ultima vreme ochelarii ii dadeau dureri mari de ochi, mai ales la unul din ei. Initial credea ca ochelarii nu i se mai potrivesc, dar nu era de acolo.  A incercat apoi cu lentile de contact suple, pe care le suporta citeva ore, dupa care incepeau durerile de ochi. De operatie nu se punea problema, cumva caracterul definitiv al ei ma sperie. Mai ales de cand cineva apropiat nu mai vede cu un ochi dupa o banala operatie pentru cataracta. Asa ca opticianul la care mergem ne-a spus ca mai este si solutia ortokeratoterapiei. Are mai multi clienti, majoritatea adolescenti, care sunt foarte incintati. Exista mai multe cabinete la Paris care se ocupa cu asa ceva, i-a indicat fetei mele unul.

Fata s-a dus acolo, oamenii au fost foarte amabili si a primit lentilele rapid. Trebuie sa le puna in fiecare seara, dimineata le da jos si vede perfect pe tot timpul zilei. Exista o perioada de adaptare de citeva zile, cand vederea pe timpul zilei nu e perfecta. Metoda are si niste constringeri: perioada de somn pe timpul noptii trebuie sa fie de minimum 6 ore, iar efectul « magic » al ortokeratoterapiei tine 24 pina la maximum 48 ore, deci lentilele trebuie purtate in fiecare noapte. Partea buna e ca lentilele se manipuleaza foarte usor. Partea proasta e…pretul. Cand am aflat ca solutiile de curatat lentilele costa 30 euro lunar, mi s-a parut mult. Lentilele nu sunt nici ele ieftine: 190 euro bucata, pret pentru studenti. Inmultit cu 2, ca doar avem 2 ochi. Mai intra si un pret care include consultatiile, oricit ar fi de numeroase, si « asistenta » pe timp de un an, pentru ca lentilele trebuie schimbate anual. Noi avem o parte din cheltuielile oftalmologice rambursate, asa ca inca nu stiu cit ne va costa cu adevarat actiunea asta.

Fiica mea a mers la multe consultatii. De regula adaptarea se face rapid, iar in 10 zile cam toti purtatorii de lentile sunt multumiti. In cazul ei n-a fost deloc asa, a trebuit sa schimbe mai multe lentile, pentru ca nu i se adaptau perfect pe forma ochilor. Acum si-a gasit fericirea cu a 6-a pereche, care sunt complet personalizate , cu diametru mai mare decit in mod obisnuit. Toata perioada testarii a durat citeva luni, cu vizite la cabinet, cu lentile suple de purtat in zilele de adaptare (tot primite de la cabinet cu pretul inclus in cel al « pachetului »). Pretul lentilelor nu e incasat, totusi, decit in momentul cand in urma controlului, se vede ca totul e in regula. La anul, cel putin, va fi mai simplu, fara incercari.

Cum nici colegii mei nu stiau de metoda asta, am zis sa scriu si aici: poate unii nu vor sau nu pot purta nici ochelari, nici lentile suple si li-e groaza sa se opereze. Iar la toate astea exista o alternativa. L-am scris fara prea multe detalii, cine e interesat le poate afla de la oftalmolog sau optician.  Stiu doar  ca nu se potriveste peste o anumita limita a astigatismului, iar fiica mea imi spunea ca a aflat ca merge mai bine pentru miopii mai mari.

Later edit: nu stiam ca lentilele sunt asa bine rambursate, asigurarea complementara de sanatate (mutuala) le-a rambursat aproape integral (172 euro lentila). Iar solutiile costa mai putin de 30 euro lunar, in jur de 20. Bineinteles ca astea sunt conditiile noastre in Franta, depinde si de mutuala.

 

 

 

 

 

 

 

 

Unde-s blugii de altadata?..

De ceva vreme blugii mei dau semne de imbatrinire. Am mai multe perechi , in diverse stadii: cand cumpar unii noi, « de eleganta » cum ar veni, restul regreseaza cu o treapta. Cei de la coada ori ajung la gunoi ori la mers la padure. Cand deja am mai multi de padure, ii triez si mai elimin din ei.

Cum perechile mai noi se strica mai rapid decit pe vremuri, mi-am spus ca de data asta o sa caut unii seriosi, de bumbac, sa ma tina mult si bine. In ultimii ani, mergeam la un magazin din apropiere, un outlet al unei marci cunoscute, incercam niste perechi, apoi ii luam pe cei care-mi stateau bine si plecam. Am incercat sa fac si acum asta, dar nu m-am putut hotari sa cumpar  niste blugi ca niste colanti, plecasem doar sa cumpar pantaloni, nu ciorapi. Daca vezi blugii de acolo, zici ca isi trag originea din colanti pentru balerini, nu din pantaloni pentru taietori de lemne. Am concluzionat ca fiind un outlet, magazinul  vinde tot felul de perechi nevandabile, de unde aspectul si materialele sintetice.

Asa ca am hotarit sa merg la un magazin adevarat, dar inainte, sa consult putin oferta pe internet. Si ce-mi vad ochii? Pe site doar colanti , ca blugi mi-e greu sa-i numesc. Si mare parte din ei rupti in genunchi sau prin diverse locuri. Am prin preajma un liceu, asa ca am avut ocazia sa vad parada blugilor astia prin zona. Fetele, saracele, grase sau slabe, inalte sau scunde, toate cu pantaloni mulati. La mare parte din ele ma uitam cu mila si ma intrebam daca n-au pe acasa o mama, o sora, ceva, sa le spuna ca arata ca vai de ele in pantalonii aia. Iar iarna, cand a inghetat sau a nins , ma uitam cu groaza la genunchii lor dezgoliti in pantalonii astia gata rupti. Pe vremea mea, pantalonii se aruncau sau se cirpeau cu grija. Nu-mi spuneti ca nu stiu ce-i moda, desi ati avea dreptate:) Dar mai sunt si altii cu idei invechite ca ale mele. La liceul baiatului, pantalonii rupti erau interzisi, iar cuiva care a venit cu asa ceva i s-a dat ac si ata sa-i carpeasca inainte de a intra la ore. Imi imaginam ca blugi de-astia s-or fi gasind la magazine pentru tineri, dar n-au impanzit chiar asa toate magazinele.

Iar materialele la blugii astia de tip nou cred ca l-ar face sa se rasuceasca in mormant pe Levi Strauss. Poliester, elastan, lyocel, elastomultiester, viscoza.

Acum, cand mi-am revarsat of-ul, am descoperit ca exista si blugii de altadata, pentru nostalgici ca mine: modelul emblematic, de unde a inceput totul, vorba firmei producatoare. Doar ca mi se par prea « clasici ». Presimt ca va fi o lunga cautare pentru mine. Voi ce parere aveti de moda asta noua? Sau o fi mai veche, dar am ignorat-o…

 

 

 

 

Din saptamina care a trecut

Evenimentul notabil al saptaminii a fost ca am avut zapada. In sfirsit am avut si noi iarna in zona pariziana. Cam scurta iarna, dar frumoasa, cu zapada. Din ciclul « iarba nu-i mai vede la altii », nici zapada nu e mai altfel pe aici. Autoritatile  iau ninsoarea ca pe un eveniment amenintator, care ne prinde pe nepregatite… Asa ca dupa o noapte de ninsoare, care a albit peisajul ca in vremurile de altadata…totul s-a blocat. In zona pariziana zic, ca in alte parti ale Frantei poate ca nu-i chiar asa. Scoli inchise, activitati anulate, sosele blocate, circulatia autobuzelor din zona pariziana a fost oprita. Totul pentru…20 de centimetri de zapada. As fi stat eu acasa sa admir zapada, dar sunt iar in stagiu la o ora distanta de casa, folosind transportul in comun. Norocul meu a fost ca nu iau autobuze, iar dimineata devreme sau dupa-amiaza cand m-am intors, cele 3 mijloace de transport pe care le-am schimbat au mers ca unse. In restul zilei au fost probleme, dar nu si atunci. Alti colegi de-ai mei au fost mai putin norocosi. Scoala unde imi fac stagiul ne-a lasat sa plecam mai devreme, ca sa ajungem mai repede pe la casele noastre.

Si credeti ca dupa « catastrofa » asta climatica toata lumea se activeaza ca sa se restabileasca totul? Credeti prost. Aici zapada se lasa asa pe trotuare, pe scari, prin gari si peste tot, pina se topeste ea de la sine. Nimeni nu o curata, poate doar presara pe ea nisip sau sare. Nici cind se mai topeste peste zi, nimeni nu ia o lopata sa o dea la o parte. Mai vezi uneori afise pe peronul garilor, cum ca sa fii atent, ca aluneca. Dupa ora prinzului zapada se topeste, iar in dimineata urmatoare se face polei. Zapada sau poleiul se curata singure, atunci cand se topesc de tot. Asa ca pina atunci, fiecare se descurca dupa puteri: care cu crampoane pe talpi, care mergand atent…eu una mi-am luat ghetele pe care le folosesc cind merg la schi. Scoala fetei n-a fost inchisa, in schimb in pauza n-au fost lasati in curte la joaca, pina dupa-amiaza cind s-a inmuiat cit de cit zapada de la sarea presarata pe ea. Citeodata ma intreb in ce lume traim , cand zapada e vazuta ca o catastrofa, iar copiii nici nu sunt lasati sa se joace cu ea. Abia astept sa plecam iar in vacanta in Padurea neagra, unde poate sa ninga oricit: drumurile sunt curatate si autobuzele merg, iar viata isi urmeaza cursul ei. Sper doar sa fie multa zapada 🙂

Un lucru care nu mi s-a mai intimplat de citeva luni a fost ca am vazut 3 filme la cinema pe parcursul unei saptamani. Primul e Wonder. Nota mare pe imdb, te simti bine in momentul cind il vezi. Doar ca mie mi-a dat exact senzatia pe care o am dupa o vata de zahar: o maninci cu placere, iar apoi mi-e greata de tot dulcele mincat. Asa si cu filmul asta: mi-a lasat o senzatie de greata dupa toate dulcegariile inghitite, ba chiar m-am simtit luata de fraiera de regizor. Dar gusturile si culorile nu se discuta, unora le place.

Apoi am vazut Three Billboards, cu actrita fratilor Cohen, Frances McDormand. Mi-a placut, nu peste masura, personajul actritei avea prea multa ura acumulata. Dar il recomand. Il consider cam de o nota 8.

Al treilea e cel mai recent film al lui Woody Allen, Wonder Wheels. M-am dus ca sa-i fac placerea sotului, pentru ca nota pe imdb a filmului era mica e tot. Un film de Woody Allen e placut de urmarit, chiar si daca face parte din cele slabe, din care apoi nu mai ramai cu mare lucru, in afara de sezatia ca ai petrecut o seara placuta. Culmea: mie mi-a placut si o sa-i pun un 8 pe imdb.

Un eveniment mai putin notabil pentru omenire, dar notabil pentru noi a fost ca pisica a executat iar un zbor pe geam. Iar, pentru a mai facut asta, dar atunci n-am stiut cum de s-a intimplat asta. Noroc ca stam doar la etajul 3, iar jos e iarba. Saraca, si-a luat prea mult elan ca sa ajunga pe pervaz, asa ca am privit-o cu groaza cum dispare in noapte, fara sa-i pot face nimic, desi era la 2 metri de mine. Am pescuit-o de pe jos, speriata tare.

Fata de 10 ani recomanda cu mare entuziasm cartea « Marie si Bronia », de Natacha Henry. Vorbeste despre tineretea surorilor Curie. A devorat-o in citeva zile. Eu nu va recomand nimic, am citit cite ceva, dar nu destul incit sa merite consemnat. Chiar acum ma chinui cu o distopie a lui Lionel Shriver, cea care a scris « Trebuie sa vorbim despre Kevin ». Ii spune « Familia Mandible » si nu stiu daca sa o continui sau sa o las. Cred ca o sa-i mai dau o sansa si o sa o iau cu mine pe tren.

Tot despre carti : stiati ca exista o carte in franceza care nu are nici un « E » in cele peste 300 de pagini ale ei? Ii spune « La disparition » si e scrisa de George Perec. O citeste fiul, daca ii place o sa i-o « fur » si eu.

Si am incalecat pe o sa si va doresc o saptamina frumoasa!

 

 

 

Un fel de bilant al anului care s-a incheiat

La multi ani tuturor! Va doresc ca anul care a inceput sa fie unul de care sa va aduceti apoi aminte cu drag!

O sa incerc sa fac un fel de bilant al anului care a trecut in ceea ce priveste blogul meu, in sensul ca in unele articole am vorbit despre una sau despre alta, dar ulterior am continuat sau nu sa fac ce spuneam acolo.  Sinceritatea e una din calitatile mele care devin defect.  Zic bine francezii de cite cineva ca are calitatea defectelor  sau defectul calitatilor. Prea marea mea sinceritate ma face sa fiu campioana la sportul de dat cu batul in balta. Dar in cazul asta, sa fiu sincera:

Evenimentul care mi-a schimbat in mare masura viata a fost ca merg, in sfirsit , ca aproape toata lumea, la serviciu, asa cum spuneam aici. Lucrez relativ aproape de casa si ca ador ceea ce fac. Daca unora li se pare normal sau chiar greu, mie mi se pare minunat sa ai o slujba, sa faci ce-ti place si sa fii platit pentru asta.  Sper sa-mi pastrez parerile si peste un an 🙂 Cred ca m-am schimbat si ca fel de a fi. E ciudat e ca pina acum ma simteam o persoana putin sociabila, dar vad ca imi  face o mare placere sa ma vad cu colegii. Apoi observ cum de la o zi la alta devin mai preocupata de felul cum arat, cum ma imbrac. Imi spuneam pina acum ca ma aranjez si ma imbrac doar pentru mine. Dar vad cum am inceput sa port rochii si fuste si sa renunt incet la vesnica tinuta blugi-cu-ceva. Cred ca o fac tot pentru mine, asa ma simt mai bine : colegii mei nici macar nu se imbraca elegant.

Vorbeam in articolul respectiv ca lucrurile s-au aranjat asa cum trebuie , cind a trebuit. Dar coincidenta cea mare a fost ca m-am pomenit ca actualul loc de munca e la vreo citeva zeci de metri de unicul loc unde am mai lucrat in Franta, laboratorul de care va spuneam aici

Iar cercul se inchide perfect: pe cit de anonim lucram in laborator (de ma simteam ca si chinezii care fac nem-uri prin pivnite ascunse) , pe atit ma bucur ca un copil ca aici am semnatura mea, parafa mea…si altele. Multora lucrurile astea li se par normale, dar eu le apreciez, poate pentru ca am fost lipsita de ele.

Noaptea, inainte de a adormi, scriu in capul meu o multime de articole. Unul din ele e despre limba franceza si cum o vorbesc, sau mai bine spus cum o vorbesc la serviciu. Cred ca, spre deosebire de alte articole care ramin doar la stadiul virtual, o sa-l scriu si aici. Dar, in general, ma cenzurez, asa ca unele articole prea personale ramin doar in capul meu.

Singurul regret legat de serviciu e ca incepusem in forta cu lasat masina acasa si luat trenul, dar dupa ziua cind nu m-am simtit bine si am luat masina, am uitat complet de transportul in comun… Ba, mai rau: m-am trezit intr-o zi cautind preturi la masini hibride. Scuza mea e ca masina actuala are 19 ani. Si ca in zilele precedente am alunecat pe o hirtie din gara (erau munti de mizerie pe jos) si am cazut … A se aprecia, totusi, orientarea spre ecologie 🙂 M-am uitat DOAR la masini hibride.

Planurile mari de a parcurge cei 6 km cu bicicleta s-au dus si ele, cind am constatat ce poluat e drumul. Asa ca ecologie, ecologie, dar mai dragi imi sunt plaminii mei. Oricum nu sunt o biciclista prea buna, asa ca nu-mi suride nici ideea de a merge alaturi de masini, pe sosea.

Despre cantina de la serviciu am aceeasi parere, ba chiar mai proasta. Asa ca imi duc  mincare la pachet. Ma intriga faptul ca unii colegi critica mincarea de acolo, dar continua sa o manince cu avint. Iar cind felul principal consta in paste fierte simplu cu cite un piept de pui pe aburi, ma mir ca nu-si iau 10 minute sa isi fiarba acasa aceeasi mincare. Ce sa mai spun cind isi iau cite un oua fiert taiat felii in binecunoscutul recipient de plastic? Mi se pare ciudat ca nu-si aduc un ou de acasa. Sa va mai zic ce diferit arata mincarea gata cumparata de pe rafturile supermarket-ului fata de poza de pe ambalaj? Sau ce contine ea? Unii colegi prefera asta in locul mincarii de cantina, iar apoi inghit cu noduri pastele carbonara care s-au dovedit un fel de supa albicioasa in care plutesc pastele… Dar fiecare cu alegerile lui.

Va spuneam si de lucrurile pe care le-as lua pentru o viata.  Am plecat spre magazinul care vindea produse Patagonia, dar, din pacate, nu le mai au. In schimb am dat acolo peste o jacheta foarte asemanatoare cu cea pe care o am de multi-multi ani, asa ca pot spune ca mi-am gasit fericirea. Tot din categoria lucrurilor care tin mult si bine, am descoperit mai nou o firma etica de moda, ii spune Ekyog: majoritatea produselor sunt din materiale naturale, asa ca m-am cadorisit cu un minunat jerseu din mohair cu matase. Sunt lucruri destul de scumpe, dar facute sa tina. Am mers intii in magazin si am incercat ce imi doream, dar vazind ca au reduceri doar pentru clientele fidele, ceea ce eu nu eram, odata ajunsa acasa m-am inscris pe site-ul lor si asa am avut direct preturile reduse. N-am descoperit eu apa calda, dar pina acum nu stiam ca daca te inscrii pe site-ul unei anumite marci , ai acces la reduceri. Acum sa fiu sincera pina la capat trebuie sa recunosc si ce mi-am cumparat inaintea minunatului jerseu.  Stabilisem de multa vreme ca nu-mi mai cumpar decit lucruri din materiale naturale. M-am dus la magazinul de haine unde mai obisnuiam sa cumpar. cu scopul de a fi mai eleganta la serviciu. Magazin nu prea ieftin, de altfel. Nu inteleg nici acum de ce m-am repezit sa-mi cumpar 2 bluze si o rochie, care-mi stateau perfect, nimic de zis. Doar ca erau din poliester. Eu, care boicotez de mult poliesterul. Acum ce sa zic, le port, dar nu ma simt bine in ele. Sa-mi fie invatatura de minte! Dar nici hainele nu mai sunt ce au fost, n-am vazut prin magazinul ala nimic dintr-un material mai acatarii.

Intr-un articol vorbeam de baghete. Inca le fac, dar cumpar si paine din comert si  am redus cantitatea de paine mancata, desi nu mincam foarte multa nici inainte.

Plasticul din bucatarie e la fel de redus ca pe vremea articolului respectiv: nu am mai schimbat nimic. Insa nu mai am repetat experienta prajiturilor la borcan,e mai simplu sa fac o tava de prajitura si sa o tai. In rest continui sa fac toate retetele de pe blog(in functie de sezon). Tarta cu praz o fac des,  pentru ca e buna de dus la pachet. De curind am facut tortul fals de castane, care a avut mare succes. Poza tot nu i-am facut, pentru ca mi s-a stricat de curind aparatul foto. Mi s-a stricat si telefonul la citeva zile dupa el, iar acum ma intreb cu ingrijorare care va fi aparatul numarul 3 care se va strica, pentru ca vorba francezului « jamais deux sans trois ». Insa nu-mi pare rau de telefon, in locul lui am unul vechi care serveste doar la telefonat si trimis mesaje si e foarte bine asa.

Articolelele despre perturbatori endocrinieni n-are rost sa le insir, pentru ca au fost mai multe. In continuare ii evitam pe cit putem. Nu folosesc nici machiaj (doar rimel de cind merg la serviciu), nici deodorante, nici creme (doar ulei pentru fata), iar asta vara ne-am bronzat foarte frumos, fara sa ne ardem, nefolosind nici un strop de crema solara. Citesc la fel de mult etichetele produselor, respect toate regulile din cartea « Vous êtes fous d’avaler ça ». Nu fac astea din dorinta de a trai 100 de ani, ci imi propun sa fiu sanatoasa anii pe care o sa-i traiesc.

Legat de etichete, mi-au rezervat mari surprize etichetele medicamentelor. Nu, nu le iau eu si nici ai mei din casa, de vreo 2 ani am reusit sa nu mai iau nici un medicament (magneziul nu se pune zic). Am o colega care-i mare amatoare de medicamente , inclusiv antibiotice  si le insira pe birou.  Sa va mai spun ca de cind am inceput serviciul saraca de ea trece dintr-o boala in alta?  Ma intreb, citind etichetele, de ce trebuie sa aiba medicamentele pentru adulti coloranti si arome de vanilie sau fructe. Sau binecunoscutul E171.

Pisicuta ne inveseleste in continuare casa si o hranim asa cum spuneam. Rar de tot, cind raminem fara carne, ii mai dam cite o conserva, iar atunci cind am fost plecati pentru citeva zile i-am lasat bobite. Mai nou ii cumpar inimi de pui pentru ca nici nu mai trebuie taiate, deci sunt la fel de usor de folosit ca mincarea de gata.

Cred ca la noi in casa bacteriile sunt in largul lor. Uneori ma spal doar cu apa, nici macar cu sapun-cel facut de mine, bineinteles 🙂 N-am mai folosit samponul de casa cu urzici, mi se parea ca nu spala parul cum trebuie. In schimb am descoperit metoda no-poo: timp de 3 luni mi-am spalat cu succes parul doar cu o pudra vegetala. Mi-am propus sa scriu despre asta pentru ca am fost si continui sa fiu entuziasmata, dar nu stiu cind. Am mai promis eu sa scriu despre multe, dar n-am facut-o (inca ?).

Pentru rufe, am renuntat la lesie sau detergentul cu iedera. In schimb am redus temperatura de spalare la 40°. Cum nu suntem alergici, nu ma deranjeaza acarienii care se presupune ca ramin in rufe. Ma intreb daca spalatul si uscatul nu ii indeparteaza, dar, asa cum spuneam nu suntem alergici, deci n-am studiat problema. Am redus si viteza de centrifugare a masinii: de la 1400 la majoritatea programelor am scazut-o la 800 sau chiar 600. Se zice ca asa rufele se uzeaza mai putin.

Articolul despre mamografii se dovedeste la fel de actual, mai ales de cind un studiu olandez spune ca 50% din cazurile de cancer depistate in urma programului national de mamografii ar supradiagnosticate (adica femei sanatoase, considerate bolnave). Si daca tot suntem la domeniul medical, medicina a nu face nici ea exceptie de la consumerismul ambiant…In Statele Unite examenele de imagerie iradianta ar fi responsabile de 3-5% de cazurile de cancer.

Geocaching (aici si aici) am continuat sa facem pina in vara trecuta. Cred ca am pus punct acestei activitati cind am cautat o ascunzatoare care era chiar in parcul blocului nostru din Romania. Citeva zile la rind am explorat minutios parcul, cu grija, sa nu batem prea tare la ochi. N-am gasit nimic. Dar sunt sigura ca la primavara vom reincepe cu forte noi geocachingul.

Visurile mele au ramas aceleasi. Nu s-au schimbat cu nimic. Sper ca intr-o zi sa se indeplineasca si sa pun aici poze drept dovada.

Acum imi aduc aminte si de ie. Dupa ce o vreme am cusut la ea cu mare entuziasm si am progresat binisor, de citeva luni mi se pare o activitate egoista: stateam seara si coseam la ie, fara sa pot sa ma uit la filme, cufundata in munca mea, cumva izolata de restul familiei. Asa ca am pus mina pe andrele , mi-am comandat lina si pentru inceput am tricotat al doilea fular. Pot sa ma uit linistita la filme alaturi de ai mei in timp ce tricotez. Am lina si pentru un pulover promis fiicei. De fapt am lina pentru mult mai multe lucruri. Si ca sa fiu sincera pina la capat, nu mai stiu pe unde sa dosesc lina din casa. La capitolul asta, sigur nu-s minimalista. Dar nu pot fi perfecta chiar in orice domeniu 🙂

Sa nu uit: mai vrem sa mergem la Baden-Baden ! Probabil tot asa: intr-un week-end. In doi. Suntem destul de conservatori, daca ne place ceva, repetam. In februarie am rezervat deja a nu-stiu-cita vacanta (sa fie 11? 12?) in acealasi sat din Padurea Neagra.

Si cu astea am analizat in mare cam tot anul care a trecut. Daca aveti intrebari despre lucruri pe care nu le-am scris, va raspund cu mare placere.

 

 

 

.