Un fel de bilant al anului care s-a incheiat

La multi ani tuturor! Va doresc ca anul care a inceput sa fie unul de care sa va aduceti apoi aminte cu drag!

O sa incerc sa fac un fel de bilant al anului care a trecut in ceea ce priveste blogul meu, in sensul ca in unele articole am vorbit despre una sau despre alta, dar ulterior am continuat sau nu sa fac ce spuneam acolo.  Sinceritatea e una din calitatile mele care devin defect.  Zic bine francezii de cite cineva ca are calitatea defectelor  sau defectul calitatilor. Prea marea mea sinceritate ma face sa fiu campioana la sportul de dat cu batul in balta. Dar in cazul asta, sa fiu sincera:

Evenimentul care mi-a schimbat in mare masura viata a fost ca merg, in sfirsit , ca aproape toata lumea, la serviciu, asa cum spuneam aici. Lucrez relativ aproape de casa si ca ador ceea ce fac. Daca unora li se pare normal sau chiar greu, mie mi se pare minunat sa ai o slujba, sa faci ce-ti place si sa fii platit pentru asta.  Sper sa-mi pastrez parerile si peste un an 🙂 Cred ca m-am schimbat si ca fel de a fi. E ciudat e ca pina acum ma simteam o persoana putin sociabila, dar vad ca imi  face o mare placere sa ma vad cu colegii. Apoi observ cum de la o zi la alta devin mai preocupata de felul cum arat, cum ma imbrac. Imi spuneam pina acum ca ma aranjez si ma imbrac doar pentru mine. Dar vad cum am inceput sa port rochii si fuste si sa renunt incet la vesnica tinuta blugi-cu-ceva. Cred ca o fac tot pentru mine, asa ma simt mai bine : colegii mei nici macar nu se imbraca elegant.

Vorbeam in articolul respectiv ca lucrurile s-au aranjat asa cum trebuie , cind a trebuit. Dar coincidenta cea mare a fost ca m-am pomenit ca actualul loc de munca e la vreo citeva zeci de metri de unicul loc unde am mai lucrat in Franta, laboratorul de care va spuneam aici

Iar cercul se inchide perfect: pe cit de anonim lucram in laborator (de ma simteam ca si chinezii care fac nem-uri prin pivnite ascunse) , pe atit ma bucur ca un copil ca aici am semnatura mea, parafa mea…si altele. Multora lucrurile astea li se par normale, dar eu le apreciez, poate pentru ca am fost lipsita de ele.

Noaptea, inainte de a adormi, scriu in capul meu o multime de articole. Unul din ele e despre limba franceza si cum o vorbesc, sau mai bine spus cum o vorbesc la serviciu. Cred ca, spre deosebire de alte articole care ramin doar la stadiul virtual, o sa-l scriu si aici. Dar, in general, ma cenzurez, asa ca unele articole prea personale ramin doar in capul meu.

Singurul regret legat de serviciu e ca incepusem in forta cu lasat masina acasa si luat trenul, dar dupa ziua cind nu m-am simtit bine si am luat masina, am uitat complet de transportul in comun… Ba, mai rau: m-am trezit intr-o zi cautind preturi la masini hibride. Scuza mea e ca masina actuala are 19 ani. Si ca in zilele precedente am alunecat pe o hirtie din gara (erau munti de mizerie pe jos) si am cazut … A se aprecia, totusi, orientarea spre ecologie 🙂 M-am uitat DOAR la masini hibride.

Planurile mari de a parcurge cei 6 km cu bicicleta s-au dus si ele, cind am constatat ce poluat e drumul. Asa ca ecologie, ecologie, dar mai dragi imi sunt plaminii mei. Oricum nu sunt o biciclista prea buna, asa ca nu-mi suride nici ideea de a merge alaturi de masini, pe sosea.

Despre cantina de la serviciu am aceeasi parere, ba chiar mai proasta. Asa ca imi duc  mincare la pachet. Ma intriga faptul ca unii colegi critica mincarea de acolo, dar continua sa o manince cu avint. Iar cind felul principal consta in paste fierte simplu cu cite un piept de pui pe aburi, ma mir ca nu-si iau 10 minute sa isi fiarba acasa aceeasi mincare. Ce sa mai spun cind isi iau cite un oua fiert taiat felii in binecunoscutul recipient de plastic? Mi se pare ciudat ca nu-si aduc un ou de acasa. Sa va mai zic ce diferit arata mincarea gata cumparata de pe rafturile supermarket-ului fata de poza de pe ambalaj? Sau ce contine ea? Unii colegi prefera asta in locul mincarii de cantina, iar apoi inghit cu noduri pastele carbonara care s-au dovedit un fel de supa albicioasa in care plutesc pastele… Dar fiecare cu alegerile lui.

Va spuneam si de lucrurile pe care le-as lua pentru o viata.  Am plecat spre magazinul care vindea produse Patagonia, dar, din pacate, nu le mai au. In schimb am dat acolo peste o jacheta foarte asemanatoare cu cea pe care o am de multi-multi ani, asa ca pot spune ca mi-am gasit fericirea. Tot din categoria lucrurilor care tin mult si bine, am descoperit mai nou o firma etica de moda, ii spune Ekyog: majoritatea produselor sunt din materiale naturale, asa ca m-am cadorisit cu un minunat jerseu din mohair cu matase. Sunt lucruri destul de scumpe, dar facute sa tina. Am mers intii in magazin si am incercat ce imi doream, dar vazind ca au reduceri doar pentru clientele fidele, ceea ce eu nu eram, odata ajunsa acasa m-am inscris pe site-ul lor si asa am avut direct preturile reduse. N-am descoperit eu apa calda, dar pina acum nu stiam ca daca te inscrii pe site-ul unei anumite marci , ai acces la reduceri. Acum sa fiu sincera pina la capat trebuie sa recunosc si ce mi-am cumparat inaintea minunatului jerseu.  Stabilisem de multa vreme ca nu-mi mai cumpar decit lucruri din materiale naturale. M-am dus la magazinul de haine unde mai obisnuiam sa cumpar. cu scopul de a fi mai eleganta la serviciu. Magazin nu prea ieftin, de altfel. Nu inteleg nici acum de ce m-am repezit sa-mi cumpar 2 bluze si o rochie, care-mi stateau perfect, nimic de zis. Doar ca erau din poliester. Eu, care boicotez de mult poliesterul. Acum ce sa zic, le port, dar nu ma simt bine in ele. Sa-mi fie invatatura de minte! Dar nici hainele nu mai sunt ce au fost, n-am vazut prin magazinul ala nimic dintr-un material mai acatarii.

Intr-un articol vorbeam de baghete. Inca le fac, dar cumpar si paine din comert si  am redus cantitatea de paine mancata, desi nu mincam foarte multa nici inainte.

Plasticul din bucatarie e la fel de redus ca pe vremea articolului respectiv: nu am mai schimbat nimic. Insa nu mai am repetat experienta prajiturilor la borcan,e mai simplu sa fac o tava de prajitura si sa o tai. In rest continui sa fac toate retetele de pe blog(in functie de sezon). Tarta cu praz o fac des,  pentru ca e buna de dus la pachet. De curind am facut tortul fals de castane, care a avut mare succes. Poza tot nu i-am facut, pentru ca mi s-a stricat de curind aparatul foto. Mi s-a stricat si telefonul la citeva zile dupa el, iar acum ma intreb cu ingrijorare care va fi aparatul numarul 3 care se va strica, pentru ca vorba francezului « jamais deux sans trois ». Insa nu-mi pare rau de telefon, in locul lui am unul vechi care serveste doar la telefonat si trimis mesaje si e foarte bine asa.

Articolelele despre perturbatori endocrinieni n-are rost sa le insir, pentru ca au fost mai multe. In continuare ii evitam pe cit putem. Nu folosesc nici machiaj (doar rimel de cind merg la serviciu), nici deodorante, nici creme (doar ulei pentru fata), iar asta vara ne-am bronzat foarte frumos, fara sa ne ardem, nefolosind nici un strop de crema solara. Citesc la fel de mult etichetele produselor, respect toate regulile din cartea « Vous êtes fous d’avaler ça ». Nu fac astea din dorinta de a trai 100 de ani, ci imi propun sa fiu sanatoasa anii pe care o sa-i traiesc.

Legat de etichete, mi-au rezervat mari surprize etichetele medicamentelor. Nu, nu le iau eu si nici ai mei din casa, de vreo 2 ani am reusit sa nu mai iau nici un medicament (magneziul nu se pune zic). Am o colega care-i mare amatoare de medicamente , inclusiv antibiotice  si le insira pe birou.  Sa va mai spun ca de cind am inceput serviciul saraca de ea trece dintr-o boala in alta?  Ma intreb, citind etichetele, de ce trebuie sa aiba medicamentele pentru adulti coloranti si arome de vanilie sau fructe. Sau binecunoscutul E171.

Pisicuta ne inveseleste in continuare casa si o hranim asa cum spuneam. Rar de tot, cind raminem fara carne, ii mai dam cite o conserva, iar atunci cind am fost plecati pentru citeva zile i-am lasat bobite. Mai nou ii cumpar inimi de pui pentru ca nici nu mai trebuie taiate, deci sunt la fel de usor de folosit ca mincarea de gata.

Cred ca la noi in casa bacteriile sunt in largul lor. Uneori ma spal doar cu apa, nici macar cu sapun-cel facut de mine, bineinteles 🙂 N-am mai folosit samponul de casa cu urzici, mi se parea ca nu spala parul cum trebuie. In schimb am descoperit metoda no-poo: timp de 3 luni mi-am spalat cu succes parul doar cu o pudra vegetala. Mi-am propus sa scriu despre asta pentru ca am fost si continui sa fiu entuziasmata, dar nu stiu cind. Am mai promis eu sa scriu despre multe, dar n-am facut-o (inca ?).

Pentru rufe, am renuntat la lesie sau detergentul cu iedera. In schimb am redus temperatura de spalare la 40°. Cum nu suntem alergici, nu ma deranjeaza acarienii care se presupune ca ramin in rufe. Ma intreb daca spalatul si uscatul nu ii indeparteaza, dar, asa cum spuneam nu suntem alergici, deci n-am studiat problema. Am redus si viteza de centrifugare a masinii: de la 1400 la majoritatea programelor am scazut-o la 800 sau chiar 600. Se zice ca asa rufele se uzeaza mai putin.

Articolul despre mamografii se dovedeste la fel de actual, mai ales de cind un studiu olandez spune ca 50% din cazurile de cancer depistate in urma programului national de mamografii ar supradiagnosticate (adica femei sanatoase, considerate bolnave). Si daca tot suntem la domeniul medical, medicina a nu face nici ea exceptie de la consumerismul ambiant…In Statele Unite examenele de imagerie iradianta ar fi responsabile de 3-5% de cazurile de cancer.

Geocaching (aici si aici) am continuat sa facem pina in vara trecuta. Cred ca am pus punct acestei activitati cind am cautat o ascunzatoare care era chiar in parcul blocului nostru din Romania. Citeva zile la rind am explorat minutios parcul, cu grija, sa nu batem prea tare la ochi. N-am gasit nimic. Dar sunt sigura ca la primavara vom reincepe cu forte noi geocachingul.

Visurile mele au ramas aceleasi. Nu s-au schimbat cu nimic. Sper ca intr-o zi sa se indeplineasca si sa pun aici poze drept dovada.

Acum imi aduc aminte si de ie. Dupa ce o vreme am cusut la ea cu mare entuziasm si am progresat binisor, de citeva luni mi se pare o activitate egoista: stateam seara si coseam la ie, fara sa pot sa ma uit la filme, cufundata in munca mea, cumva izolata de restul familiei. Asa ca am pus mina pe andrele , mi-am comandat lina si pentru inceput am tricotat al doilea fular. Pot sa ma uit linistita la filme alaturi de ai mei in timp ce tricotez. Am lina si pentru un pulover promis fiicei. De fapt am lina pentru mult mai multe lucruri. Si ca sa fiu sincera pina la capat, nu mai stiu pe unde sa dosesc lina din casa. La capitolul asta, sigur nu-s minimalista. Dar nu pot fi perfecta chiar in orice domeniu 🙂

Sa nu uit: mai vrem sa mergem la Baden-Baden ! Probabil tot asa: intr-un week-end. In doi. Suntem destul de conservatori, daca ne place ceva, repetam. In februarie am rezervat deja a nu-stiu-cita vacanta (sa fie 11? 12?) in acealasi sat din Padurea Neagra.

Si cu astea am analizat in mare cam tot anul care a trecut. Daca aveti intrebari despre lucruri pe care nu le-am scris, va raspund cu mare placere.

 

 

 

.

 

 

4 retete extrem de rapide de prajituri

Stiu ca toata lumea se pregateste de Craciun, dar la noi e perioada cind la scoala si la activitatile extrascolare se organizeaza o mica masa de sfirsit de an.

Si cum am facut azi repede-repede o prajitura pentru scoala de muzica a fetei, am zis sa scriu si aici cele 4 retete din care aleg de cite ori avem de dus undeva o prajitura fara pretentii, dar buna. La primele trei retete folosesc doar tavi mici (15/20 cm), de fapt am luat special o tava de pyrex cu capac, asa ca atunci cind e rece prajitura, pun capacul si e numai buna de dus pe unde avem de mers 🙂

1. Prajitura cu ciocolata

Reteta asta o am de la o prietena care o gasise pe pachetul de ciocolata al unei marci renumite. Uitase sa puna cele 200g de unt mentionate in reteta , dar rezultatul a fost peste asteptarile ei, asa ca eu am preluat reteta gata modificata. Cum e extrem de simpla, sotul a tot facut-o si a tot modificat-o in timp.  Cind o fac eu, adaug una-alta dupa inspiratia de moment sau continutul camarii (vorba vine, am doar un dulap, as vrea eu o camara).

Reteta initiala suna asa:

  • 200 g ciocolata menaj neagra
  • 80 g faina
  • 4 oua
  • 150 g zahar

Se topeste ciocolata (noi avem o plita groasa de fonta pe care punem cratita cu ciocolata, dar se poate si la microunde).

Se porneste cuptorul la termostat 6.

Se amesteca ouale cu zaharul si faina, la sfirsit se adauga ciocolata. Se omogenizeaza bine.

Se toarna intr-o tava unsa si tapetata, se coace 25 minute. Prajitura nu trebuie coapta prea mult, asa ca noi verificam la 20 minute cu scobitoarea.

Acum reteta modificata a sotului:

  • 200 g ciocolata
  • 80 g faina
  • 3 oua
  • 120 g zahar

Zaharul e nerafinat si mai nou a scazut cantitatea la doar 80 g.  Dar poate ne-am obisnuit cu dulciuri mai putin dulci, asa ca pentru inceput merge si 120 g.

Ultima modificare a ridicat prajitura asta, destul de simpla la baza, pe noi culmi gastronomice: a inlocuit faina de griu cu cea de castane. A facut asta initial ca sa scadem glutenul din alimentatia , dar vazind noi ce bunatate iese, o facem doar asa.  Cum faina de castane e usor dulce, cred ca de-aia nici nu se simte lipsa zaharului. Rezultatul e un brownie delicios. Sotul mai pune bucati de nuci , de alune, dar mie personal nu mi se par un plus. Cind o fac cu faina obisnuita mai pun cite o lingura sau mai mult de unt de arahide (cind am in dulap, dupa cum ziceam).

2. Prajitura cu iaurt

Inainte de a veni in Franta , nu auzisem de prajitura asta. Dar aici e ceva esential: copiii de gradinita isi incep lectiile de bucatarie cu ea si toata lumea o face cind e de dus undeva .  Nu m-am gandit sa o fac, pina n-a fost fata de curind la o aniversare si a mincat o prajitura asa de buna, incit am cerut reteta. De atunci am inclus-o in lista de prajituri rapide si usoare « de dus »  . Se foloseste ca masura un borcanas mic de iaurt. Se poate folosi si o cana sau un pahar, iese mai multa. Asadar:

  • 1 iaurt simplu
  • 2 borcane de zahar
  • 1 pliculet de zahar vanilat
  • 3 borcane de faina
  • 1/2 borcane de ulei
  • 2 oua
  • 1 plic praf de copt

Se aprinde cuptorul (180°), se unge si tapeteaza o tava.

Se amesteca bine toate ingredientele. Eu pun zahar nerafinat, asa ca ii reduc cantitatea. Am eliminat vanilia din reteta, pentru ca zaharul da aroma lui. Se toarna in tava si se coace timp de 45 minute. Timpul si temperatura cuptorului sunt cele indicate in reteta, eu le-am modificat pe ici pe colo, ca am un cuptor bizar. Dar daca va cunoasteti cuptorul, stiti voi cum sa faceti sa iasa bine.

3. Prajitura cu portocale Reteta asta am citit-o si la « o femeie ». Cred ca la ea are un gust mai intens de portocale, ca pune portocala intreaga, dar pe mine nu ma lasa fata sa fac asta. Eu am reteta dintr-o carte cu retete simple pentru copii. Suna asa:

  • 115 g unt
  • 115 g zahar
  • 115 g faina
  • o portocala
  • o lingurita cu virf de praf de copt

Se scoate untul din frigider cu 2 ore inainte de a prepara prajitura. Eu azi am uitat sa il tin la temperatura camerei, asa ca am batut putin mai mult cu mixerul aluatul.

Se aprinde cuptorul, ca sa se incinga cit se prepara aluatul. In carte e precizat termostat 6, dar vedeti voi 🙂

Se unge si tapeteaza cu faina tava.

Se amesteca bine untul cu zaharul, apoi se adauga ouale, faina praful de copt si sucul de la portocala. Eu pun toate ingredientele in vasul robotului si las sa se amestece. La sfirsit se toarna in tava si se coace timp de 30 minute. Cind e gata musteste de unt, care intra apoi in prajitura, cred ca de-acolo i se trage gustul, ca portocala nu se prea simte.

4 Prajitura cu brinza de vaci

Prajitura asta nu o fac de dus la mesele cu copii, dar are succes la adulti. E o reteta modificata dupa umplutura de la pasca cu brinza din cartea Silviei Jurcovan.  Am modificat-o silita de imprejurari, pentru ca aici nu gaseam brinza ca in Romania. Brinza de aici e ceva semi-lichid, de consistenta iaurtului. Ulterior am descoperit si cum sa am brinza ca in Romania, dar reteta a ramas asa, pentru ca e extrem de simpla si mai dietetica. Daca pentru prajiturile dinainte se foloseste o tava mica, aici trebuie una medie.

  • 1 kg de brinza semi-lichida
  • 5 oua
  • 200 g zahar (eu am scazut la 100)
  • 50 g gris
  • 30 g de faina
  • Se pot adauga 100 g stafide muiate in 30 ml rom, dar eu le-am scos din cauza de copii mofturosi

Se da drumul la cuptor, foc mijlociu.

Se amesteca toate ingredientele. Cind n-am gris pun doar faina. Uneori inlocuiesc grisul si faina cu faina de orez.

Se toarna in tava unsa si tapetata cu pesmet. Reteta spune ca se lasa in cuptor 50 minute, dar se reduce focul dupa primele 20 minute. Eu o las mai putin, la foc ceva mai mic, astfel ca nu-l reduc.

Reteta initiala de umplutura, asa cum apare in carte, e cu 750g brinza de vaci, 100g unt si 200ml de smintina .

Acum dupa ce-am scris retetele, m-am gindit ca poate le-am mai scris pe undeva pe blog sau in comentarii. Le-am cautat, n-am dat de ele, asa ca am respirat usurata. Dar se poate ca pe la inceputuri nu stiam sa pun etichete la articole, asa ca riscul e minim, dar exista totusi. Daca e asa, trageti-ma va rog de urechi 🙂 Daca nu, pofta buna !

Si daca nu ne mai auzim prea curind, ceea ce are sanse destul de mari de a se intimpla, judecind dupa ritmul in care scriu aici…

…va doresc un Craciun fericit si linistit!

 

 

 

 

Ce carti citeste si in general cum se culturalizeaza fata de 10 ani

M-am gandit sa scriu ce mai citesta copila de 10 ani.  De fapt nu m-am gandit chiar singura, ci a fost sugestia ei . Poate dau idei unora, poate imi dati voi idei de lecturi.

Pina acum vreo doua luni citea, dar nu foarte mult. Insa de atunci, a venit Harry Potter care a declansat marea schimbare : cele 7 volume au fost citite pe nerasuflate. Apoi a trebuit sa-i cumpar si piesa de teatru Harry Potter si copilul blestemat, scrisa de Jack Thorne dupa povestea lui J.K.Rowling. De atunci nu o mai putem opri din citit: pleaca la scoala cu cartea dupa ea , acasa ar citi cit e ziua de lunga, asa ca peste tot cara o carte cu ea. Nu-i chiar practic, mai ales cind cartea e voluminoasa, ca pina la urma tot in grija noastra cade dusul cartii.  Dupa Harry Potter au urmat  :

  • Tarimul povestilor de Chris Colfer, primul volum.  A devenit cartea preferata. Tocmai a rugat-o pe bibliotecara sa ii comande volumul al doilea (din cele 5 volume ale seriei) .
  • Polyanna, Jocul bucuriei de E. H. Porter.
  • Charlie si fabrica de ciocolata de Roald Dahl.
  • Vrajitoarele, de Roald Dahl.
  • Tot de Roald Dahl , o carte autobiografica, despre copilaria lui, in franceza Moi, Boy.
  • Micutul Nicolas de Sempé-Goscinny. Sunt 12 povestiri care se pot citi fiecare separat .
  • Les petits vétérinaires (Vet Volunteers in engleza) de Laurie Halse Anderson.
  • Bennet et sa cabane de Anthony Buckeridge, un autor englez pentru copii. Francezii ii spun Bennet personajului englez Jennings al seriei omonime.
  • A mai citit citeva carti despre pisici, asa ca acum nu exagerez cind spun ca stie mai multe decit mine despre viata si obiceiurile pisicilor.

Toate le-a citit in franceza, mai putin Polyanna, la care a citit pina la jumatate varianta in romana, dar a continuat cu cea in franceza.

I-au placut toate cele enumerate, nu de alta, dar cele care nu i-au placut nu le-a terminat. Acolo intra Tom Sawyer. Cred ca e usor de ghicit cine i-a recomandat-o. Si cartea Artemis Fowl a lui Eowin Colfer, care era romanul preferat al fratelui mai mare.

Ce are in plan sa citeasca:

  • In loc de calendar de Avent, o sa aiba La Véritable histoire de Noël de Marko Leino. Nu cred ca a fost tradusa in romaneste. Are 24 de capitole, deci va citi cite un capitol in fiecare zi din luna decembrie pina la Craciun.
  • De Charles Dickens Cantique de Noel ( « Christmas Carol » in engleza.

M-a rugat sa scriu de citeva carti iubite, chiar daca le-a citit acum citeva luni:

  • Vara trecuta a citit in romaneste  Cum sa faci sa NU citesti in vacanta de vara, care i-a placut foarte mult.
  • Secretul celor doua Lotte (Deux pour une in franceza) de Erich Kästner e una din cartile ei cele mai iubite, citita de citeva luni deja. E recomandarea mea: imi placuse si mie in copilarie.

La capitolul culturalizare trec filmele. De curind am vazut impreuna Sarada cu Audrey Hepburn. Saptamina asta am vazut doua ecranizari mai vechi de-ale Agathei Christie: Moarte pe Nil si Crima din Orient Expres. Foarte frumoase. Asta a facut-o sa-si ia de la biblioteca Zece negri mititei, sper sa ii placa. Seara asta avem in program Crima la Soare, tot de Agatha Christie.

Lunile dinainte ne-a facut sotul o serie Hitchcock, adica a imprumutat de la biblioteca DVD-uri si ne-am uitat o vreme doar la filmele cunoscutului regizor. Acum citeva luni am avut parte de seria Woody Allen. Fata noastra le apreciaza pe toate si , spre usurarea mea, nu-i plac filmele mai noi Disney. De ce spun asta? Pentru ca mi se pare ca filmele Disney nu mai sunt ce au fost odata.  Exceptiile care i-au placut sunt Up si Zootopia . Si copiii mai mari regreta filmele Disney de pe vremea lor. Asta cred ca spune totul.

Nu-i plac nici filmele facute special pentru copii, o inteleg, si mie mi se par usor debile. Cind nu stim la ce sa ne uitam, cautam in topul celor mai bine notate 250 filme de pe imdb si alegem unul. Ne-am uitat nu demult cu totii la Blade Runner si nu ne-a dezamagit.

La capitolul muzica si spectacole, o luam cu noi la spectacole pentru adulti, dar potrivite si copiilor. Am fost impreuna la opera Cosi fan tutte. Ne-am uitat de vreo 15 ori la Traviata, o versiune jucata de Opera din Sidney intr-un decor impresionant, in aer liber, in portul din Sidney. Ca si gusturi muzicale ii plac Queen, Abba, Beatles, Pink Floyd si Wham.

O mai culturalizam pe la muzee, care ii plac, dar recunosc ca alegem in general expozitii temporare ,care ne atrag pe noi.

Si am hotarit sa vizitam Parisul mai sistematic, cu muzee si monumente. La cererea fetei o sa incepem cu Sainte Chapelle si Conciergerie. Tocmai a invatat la scoala ca Sainte Chapelle a fost construita de Ludovic al IX lea, cunoscut ca Saint Louis, ca sa adaposteasca coroana de spini a lui Isus.

Incercam sa o ducem in cit mai multe locuri, sa o indemnam sa citeasca cit mai mult, pentru ca in perioada copilariei se dezvolta foarte mult creierul si, deci, neuronii care-i vor servi mai incolo.

Si asa cum spuneam in introducere, poate imi dati idei de lectura pentru un copil de 10 ani, mare cititor.

Trebuie sa va informez ca scrierea acestui articol a fost atent supravegheata, criticata pe alocuri, deci corectata, ca sa fie pe gustul fetei. Cand a venit rindul meu la criticat, poza care ar fi trebuit sa-l ilustreze n-a trecut de cenzura mea, nu de alta, dar aparatul meu e stricat, iar al fetei nu face poze grozave. Oricum, un articol despre citit ar trebui doar citit. Chiar daca n-are poze 🙂

Gastronomia franceza si cantinele

Daca va intrebati ce legatura are renumita gastronomie franceza cu mincarea din cantinele din Franta, va raspund ca dupa umila mea parere, n-are nici una. Degeaba o fi tara asta vestita pentru mincarea ei, in cantinele de aici se maninca prost.

Prima data se plingeau copiii de mincarea de la cantina. Mi-am zis ca or fi ei mofturosi si i-am lasat sa manince acasa de cite ori se putea. Apoi m-am lovit si eu de cantine, pe vremea cind faceam studii. Am mincat citeva zile , dar n-am mai rezistat si am inceput sa-mi pun mincare cu mine.

Dar in tara asta mincatul la cantina e regula. In loc sa stai mai putin la scoala sau serviciu, sa vii mai repede acasa si sa maninci mai tirziu, maninci la cantina. Pauzele de masa sunt lungi ( 2 ore la scoala primara, minimum 45 minute obligatorii la serviciu) si in general toata lumea maninca la cantina. La scoala, in afara de cei cu alergii grave, care trebuie sa dovedeasca asta cu certificat medical, nimeni n-are voie sa vina cu mincarea de acasa. Imi placea mai mult in Romania cind terminai frumos la ora 14 cele 6 ore de cursuri, decit aici unde termini scoala la 16.30.

Apropo de gastronomie, am mincat si in spital pe cind nascusem. Acolo nu mi-am facut o idee clara.Pentru ca mincarea se comanda pentru a doua zi, am mincat ceea ce comandase cea care statuse in salon inaintea mea. Mi-am zis ca saraca proaspata mama dinainte o fi fost la cura de slabire, dupa mincarea lesinata pe care o comandase. N-am avut ocazia sa maninc ce am comandat eu, ca mi-am cerut rapid externarea, dar a profitat de ea viitoarea ocupanta a salonului. Tot la spital am intilnit pentru prima data « prajiturile proaspat decongelate », mentiunea respectiva se considera a fi un plus pentru numitele prajituri.

La cursurile pe care le facusem de curind aveam cantina mare, unde se minca mizerabil dupa parerea mea. Nu sunt prea indreptatita totusi sa-mi dau cu parerea, pentru ca n-am mincat decit in prima si in ultima zi. Colegii in schimb erau foarte multumiti de mincare. Si atunci am avut o revelatie: nu cumva cantina din scoala primara pina la liceu si mai departe ii pregateste cu gustul fad al mincarii de la cantinele de intreprinderi? Oare nu de aia toti, dar absolut toti francezii pe care ii stiu si au vizitat Romania sunt foarte incintati de mincarea noastra?

De cind am inceput serviciul avem, bineinteles, o cantina. Cum e micuta, nu poti sa nu remarci cum e treaba cu mincarea . De fapt stiam de la copiii mei ca in general totul e distribuit de firme mari, gata ambalat (si prespalat, zic eu, judecind dupa gust), iar treaba asa ziselor bucatarese e doar sa incalzeasca. De fapt nu le mai spune « bucatarese », ci « doamnele de la cantina », logic, ca doar un bucatar gateste. La noi la cantina, unde se comanda pentru a doua zi, portiile vin in ambalaje individuale , de plastic. Am fost destul de socata de cantitatea de plastic care se foloseste pentru o masa acolo. Cam jumatate sau chiar mai mult din angajati isi aduc mincarea la pachet, deci nu sunt singura cu mincarea de acasa.

Mai sunt si cantine bune, putinele care au un bucatar. Acum depinde si de bucatar, la cantina sotului au avut o vreme mincare buna, dar apoi s-a stricat treaba. Probabil ca la noi, fiind populatie mare, sunt slabe sanse sa dai peste un loc cu bucatar si mincare gatita. La liceul fiului se minca bine, aveau bucatar bun si doar carne bio. Dar era la Paris, intr-un arondisment de oameni bogati. Eu imi aduc aminte de practica din studentie la cantina, cind curatam legume sau rulam sute de sarmale… nu-mi placea sa fac asta, dar macar era mincare adevarata.

Cind am inceput sa lucrez, am inscris fata la cantina. Apoi m-am gandit ca oricum maninca nimic, mai bine vine singura acasa, maninca si pleaca inapoi. Eu stau cu inima cit un purice: nu prea vezi multi copii de scoala primara singuri pe strada. Noroc ca scoala e la 5 minute. Am inscris-o si la « studiu », adica sa isi faca lectiile la scoala si sa termine la ora 18. Doar ca am abandonat  din doua motive: sa stai la scoala atitea ore mi se pare prea obositor, iar inainte de « studiu » primeau nelipsita gustare. Care consta din bagheta si Nutella sau bagheta si gem de capsuni care n-are din capsuni decit numele si bobitele. Asa ca acum fata vine singura acasa dupa ce termina scoala.

Nu stiu cum mai e acum in Romania, sper ca n-a ajuns si acolo moda mincatului la cantina. Si vedeti ca gastronomia franceza a plecat de multa vreme de la cantinele de pe aici.

 

Din revista consumatorilor: aluminiul din vaccinuri, uleiurile esentiale si perturbarile endocrine si colectarea informatiilor prin intermediul smartphone-urilor

Penru mine, daca e miercuri, e biblioteca. Si daca e biblioteca, e revista de consumatori. Am mult de recuperat, in ultimele saptamini n-am fost libera miercurea.

Saptamina asta mi-au atras atentia 3 lucruri:

Agentia franceza a securitatii medicamentelor a dat publicitatii, cu mare intirziere, raportul comisiei stiintifice cu privire la riscurile provocate de aluminiul din vaccinuri.  Revista se intreaba de ce raportul a fost ferit de ochii publicului timp de 6 luni. Care sunt interesele? Probabil ca are ceva de-a face cu legea care prevede 11 vaccinuri obligatorii incepind cu 1 ianuarie 2018.

Treaba cu vaccinurile e destul de ambigua, zic eu. Pina una alta oamenii sint impartiti in pro-vaccin sau antivaccin, cei dintr-a doua categorie fiind diabolizati. Lucrurile sunt ori albe, ori negre, griul nu exista . Nu se accepta faptul ca poti sustine vaccinarea, DAR…in anumite conditii, anumite vaccinuri. Si, probabil de aceea studiile, care indraznesc sa puna la indoiala perfectiunea vaccinulor care salveaza vieti, nu prea au sanse sa fie luate in serios.

 

XXX

 

In ziua de azi sunt foarte la moda tot felul de produse naturale, care folosesc uleiurile esentiale in locul celori chimice. Insa uleiurile esentiale se pot dovedi foarte periculoase.

Exista banuieli cum ca uleiurile esentiale ar actiona ca perturbatori endocrinieni. Insa exista putine studii stiintifice care studiaza ipoteza legaturii dintre uleiuri si dereglarile hormonale. Primul studiu de acest fel a fost facut in anul 2007  si a fost publicat in New England Journal of Medecine. Studiul  descrie cresterea sanilor la 3 baieti de 4, 7 si 10 ani, ce foloseau regulat produse cosmetice in a caror compozitie intra uleiul de lavanda sau uleiul de arbore de ceai.  Sanii au intrat in regresie odata ce tratamentele au incetat.

De curind si francezii au remarcat aceleasi tulburari hormonale la baietii care foloseau produse pe baza de uleiuri esentiale.

 

XXX

 

Semnele Wi-Fi emise de telefoanele portabile sunt folosite de centrele comerciale pentru a colecta informatii despre clientii lor: in ce magazine intra , ce raioane viziteaza, cit timp stau acolo . Centrele comerciale sustin ca informatiile sunt anonime, insa pentru a urmari pe cineva, se inregistreaza adresa MAC a telefonului , care e specifica fiecarui telefon.

Pentru a nu fi urmarit ar trebui dezactivata reteaua WIFI, insa unele telefoane emit chiar si asa, in incercarea de a se conecta la retea. Ramine doar solutia de a folosi modul « avion ».

 

 

 

 

 

 

 

Despre vanilie

Noi folosim la deserturi vanilia in pastai. Pentru ca cea la pliculet, daca e zahar vanilinat, e chimica, daca e zahar vanilat are doar 1,1% vanilie, deci iese scump . Mai sunt si pliculetele cu praf de vanilie, dar acolo nu stiu daca sunt si bobitele din interior sau e doar pastaia macinata. Oricum, preferam sa vedem ce punem decit sa folosim prafuri sau esente. Si cum din magazin am luat de multe ori pastai prea uscate, ne aprovizionam o data pe an de la un tirg, de la aceeasi doamna, ca vanilia ei miroase sublim.

Anul asta am vorbit mai mult cu ea si ne-a dat citeva sfaturi, de unele nu stiam, asa ca m-am gandit ca le-ar fi de folos si altora.

Vanilia se pastreaza intr-un recipient inchis ermetic, in cutia de legume e frigiderului. A noastra e intr-un fel de eprubeta de sticla , cu capac. Cum avem deja recipientul, nu mai trebuie sa-l cumparam de fiecare data, luam doar pastaile.

Pastaile mici si carnoase se folosesc pentru preparate dulci, cele mari si subtiri, pentru aromat zaharul si facut zahar vanilat

Se foloseste o treime de pastaie pentru a parfuma 1L de lapte. Inainte de folosire se freaca intre degete , se ia o bucatica (1/3), se taie pe lungime si , cu dosul lamei unui cutit se scot bobitele si se pun la infuzat in lichidul fierbinte. Nu se fierbe! Asta se cam bate cap in cap cu retetele mele, unde laptele trebuie fiert. Restul pastaii nu se mai foloseste pentru infuzare: la fel cum intr-o prajitura nu folosim cojile, tot asa, nici in cazul asta nu folosim decit miezul , deci bobitele. In schimb se pot  pune intr-un borcan inchis ermetic, pentru a parfuma zaharul. Sau in alcool, cum ar fi in rom, pentru a obtine esenta de vanilie. Sfaturile astea vin de la fiica vinzatoarei, care e cofetar-patisier.

Pastaile se pot pune in sare, pentru a o parfuma. Recomandat in floare de sare de mare, dar eu o sa incerc cu sare de mare obisnuita. Sarea astfel parfumata se poate folosi la conopida, pentru a contracara gustul intens si putin amarui.  Merge foarte bine cu scoicile  Saint Jacques sau cu pestele. Pina acum n-am folosit sare vanilata, dar omul cit traieste invata.

Si voi ce fel de vanilie folositi?

 

 

Piata Pablo Picasso si spatiul Abraxas: arhitectura postmodernista nu departe de Disneyland :)

Va spuneam zilele trecute ca in timpul liber bat orasul in care urmez cursurile pe care le fac inainte de a incepe propriu zis sa lucrez. Orasul nu e deloc frumos, ba dimpotriva. De cum iesi din gara (urita si ea) , ai parte de aceasta priveliste :

Arcades

Populatia orasului e foarte pestrita, in unele locuri e plin de magazine africane sau turcesti. In general e murdar. Nici nu-i de mirare, avind in vedere ca orasul se gaseste in departamentul de trist renume 93.

Si atunci de ce credeti ca m-am apucat sa scriu un articol despre orasul asta? Uitati-va bine la poza si vedeti acolo in zare niste cladiri ciudate. M-am documentat pe internet sa vad ce e cu ele si am descoperit ca in orasul respectiv se gasesc doua ansambluri de blocuri de locuinte iesite din comun. Asa ca intr-o zi mi-am luat aparatul cu mine si m-am dus sa le vad pe viu, doar timp aveam.

Am descoperit acolo niste lucruri fascinante. N-as putea afirma ca sunt frumoase, sau poate de o frumusete hidoasa, daca exista asa ceva. Sau de o uritenie frumoasa?

In primul rind m-am indreptat spre cele doua blocuri cilindrice. Am descoperit o piata octogonala, ii spune Place Pablo Picasso. Ansamblul este o reprezentare arhitecturala a unui car rasturnat, cele doua blocuri cilindrice fiind de fapt rotile carului. Am citit pe internet ca axa lor e paralela cu Ecuatorul, n-am prea inteles cum vine asta, adica mi se pare logic sa fie paralela cu el, ca altfel ar sta in pozitii bizare. Ansamblul are 450 de locuinte, o cresa , o scoala. Piata centrala e ingrijita, dar in jur e multa mizerie, iar locuitorii par oameni foarte saraci, imigranti. Am avut o stare ciudata acolo, nu m-am simtit in siguranta, tot ansamblul mi se parea apasator. Mai ales ca unul din blocurile cilindrice avea citeva apartamente arse (am fotografiat doar celalt bloc).

Ansamblul a fost creat si construit in 1985 de catre un desenator si arhitect postmodernist spaniol, pe numele lui Manuel Nunez Yanowsky.

Va las sa admirati pozele:

P1

P2

 

P3

P5

P6

Cand le-a vazut sotul, a spus ca e frumoasa zona, iar acum cind ma uit si eu, mi se pare la fel.

A doua zi am luat din nou aparatul , ca sa vizitez a doua zona. Ii spune spatiul Abraxas. Ansamblul de imobile a fost construit intre 1978 si 1983 , tot de un arhitect spaniol : Ricardo Bofill. Este tot o creatie postmodernista. E un ansamblu impunator , de 600 de apartamente, constituit din 3 cladiri: Teatrul, Arcul si Palacio. A fost folosit ca loc de filmare pentru mai multe filme, printre care « Brazil » al lui Terry Gilliam sau mai nou pentru « Hunger Games ».

Primaria a vrut sa-l demoleze , dar s-a izbit de refuzul locuitorilor, asa ca pina la urma , arhitectul care e la originea constructiei se va ocupa de reabilitarea ei si ii va da o noua tinerete. Marturiseste ca n-a putut sa termine lucrurile asa cum voia, iar acum ,33 de ani mai tirziu, are ocazia sa-si desavirseasca opera. Lucrarile vor incepe in 2018.

Desi ansambul e mai ciudat, totul pare curat si ordonat si n-am mai simtit senzatia apasatoare din piata Picasso.

A1
Una dintre intrari

 

A2
Interiorul unei scari

 

A3

 

A4

Prin oras am vazut in citeva locuri elemente preluate din cele doua constructii. Dar nu am cunostinte de arhitectura ca sa stiu mai multe despre asta.

Daca v-am dat idei de vizitat, aflati ca localitatea se numeste Noisy Le Grand. Mai aflati ca daca mergeti la Disneyland folosind transportul in comun, RER-ul A trece prin gara de la Noisy in drum spre Marne la Vallée. Deci daca aveti chef de vizitat cele doua ansambluri, coboriti la Noisy, le vedeti (sunt la 10-15 minute de gara), va suiti iar pe RER si mergeti mai departe spre imparatia lui Mickey Mouse.

Apoi nu stiu daca stiti, dar in caz ca va intereseaza shopping-ul , putin mai incolo, la statia de la Val d’Europe (chiar inainte de Disney) se gaseste un centru comercial imens : Val d’Europe. Tot acolo e si un mare outlet: Vallée Village.

Cu sfaturile de la final simt ca devin avocatul diavolului pentru ca sunt una dintre putinele persoane care detesta Disneyland-ul. Detest si  centrele comerciale si chiar si outlet-urile. 🙂  Dar nu trebuie sa avem toti aceleasi gusturi, nu-i asa?

Ce-am facut de cand nu mai sunt casnica

Scrisesem aseara un articol pe care l-am si publicat (sau cel putin putin asa credeam), iar azi nu mai e nicaieri. Oare numai mie mi se intimpla din astea? Initial mi-am spus ca daca nu s-a publicat inseamna ca asta e soarta lui, deci n-o sa-l reiau, dar cum in capul meu e inca proaspat, o sa-l rescriu totusi.

Deci, cum spuneam in titlu, de citeva saptamini mi-am schimbat statutul in cel de functionara. Mai corect ar fi functionara stagiara, abia peste un an voi fi titularizata.

Cum am ajuns aici? In urma unui concurs. Mi-am spus ca la virsta mea, cind nu mai lucrasem de 10 ani, iar prin CV-ul meu batea vintul mai tare decit prin stepele rusesti, sansele mele de a fi angajata undeva se apropiau de zero. Statutul de casnica incepuse sa ma complexeze de la o vreme, mai ales ca fata mica are 10 ani azi-maine, deci nu mai are nevoie de o mama care sa stea non-stop cu ea, ba chiar dimpotriva.  Citisem mai demult o teorie care zice ca e normala frustrarea si nemultumirea casnicelor. Pentru ca o meserie propriu zisa iti aduce oarecare satisfactii, odata cu indeplinirea obiectivelor .  In schimb casnicele fac un fel de munca in zadar: curatenia nu dureaza, mincarea se maninca, iar a doua zi o iau de la capat. Deci mi-am spus: concurs inseamna in teorie sanse egale pentru toti. In teorie. Practic nu stiu care e gradul de subiectivitate al juriului la proba orala, proba care are si cea mai mare pondere in nota finala. M-am inscris la primul concurs care mi se parea potrivit, desi n-avea nimic de-a face cu studiile sau cu putina mea experienta profesionala.

Pentru inceput fac citeva saptamini de scoala impreuna cu alti fericiti admisi la examen. Nu glumesc: ei sunt chiar fericiti si se considera norocosi, au ales ministerul asta la recomandarile altora, pentru ca ofera o experienta foarte diversa si sanse mari de a progresa. Eu am fost tentata pina in ultimul moment sa renunt la beneficiile examenului. Dar s-au potrivit o o multime de lucruri, care fac sa ma consider si eu o norocoasa. De fapt eu zic ca lucrurile se intimpla cind e momentul lor si se aranjeaza cum e mai bine. Sotul nu-i chiar de acord si imi aminteste ca eu le-am pus in miscare, dand concursul. Unul dintre cele mai importante lucruri e ca voi lucra aproape de casa. Al doilea ca scoala pe care o fac acum e in zona pariziana, puteam sa fiu repartizata si in alte orase franceze. Al treilea e ca sotul lucreaza la citeva statii de tren de locul unde se afla scoala, asa ca mergem si sa revenim impreuna. Ma ingrozea transportul in comun , mai ales partea subterana. Scoala e la o ora si ceva de casa, iar primele doua saptamini au fost cumplite: ajungeam seara asa de secata de puteri incit ma puneam pe plins. Cu rusine recunosc ca in prima seara spuneam printre suspine ca imi vreau viata inapoi. Dar cum nevoia te invata, dupa o luna pot sa spun ca m-am obisnuit. Nu-mi face placere, inca detest inghesuiala , lumina din trenuri si oamenii care se misca prin gara pe repede-inainte, dar ma consolez cu gandul ca in citeva zile am terminat cursurile. Si asa de bine m-am obisnuit, incit la serviciu ma gandesc sa merg cu transportul in comun. Va fi aproape, nu mai schimb trenuri si nici nu strabat tot Parisul in subteran, ca acum.

De fapt scrisesem articolul ca sa va spun ca nu degeaba se spune ca lupul isi schimba parul, dar naravul ba. Asa ca o sa iau in ordine toate lucrurile pe care nu le-am schimbat:

Intii de toate lupul nu si-a schimbat nici macar parul. Cum colegii de cursuri sunt mai tineri, ma gindeam sa-mi vopsesc parul alb de la timple. Dupa o zi de gandire, am renuntat, asta ar fi insemnat sa abdic de la ideile mele, deci o schimbare de naravuri 🙂

Am testat cantina in prima zi, dar, in ciuda pretului foarte scazut ( 3.60 euro meniul), am hotarit ca mincarea mea e mult mai buna, pe deasupra stiu ce pun in ea. Asa ca ma duc cu borcanul (de salata, in general) dupa mine, drept desert am o banana. Cu asa meniu sanatos si cu pofta de mincare scazuta din cauza stresului, am dat jos vreo 3 kilograme.

Dupa ce maninc imi ramine mult timp de pauza. Dupa scoala am o ora de asteptat sotul. Folosesc timpul asta ca sa strabat orasul in lung si in lat. Imi fac asa doza de miscare zilnica. Am descoperit cu ocazia plimbarii niste locuri foarte interesante, ma pregatesc de un articol cu poze din locurile respective.

Linga gara se gaseste un centru comercial foarte mare, imaginati-va ca nu am fost tentata sa merg prin magazinele lui. Desi acum am salariu, deci as avea mai multi bani de cheltuit.

Citesc mult, in tren. Cand nu invat pentru cursuri 🙂 Am fost placut surprinsa sa vad atita lume cu nasul in carti. Chiar as vrea sa scriu cind am timp despre o carte interesanta, ce trateaza alimentatia .

Am reusit sa nu cumpar baghete decit extrem de rar. La sfirsit de saptamina le fac si le congelez. Dar am redus mult consumul de paine pentru ca am vrea sa scoatem aproape de tot glutenul din alimentatie. Am facut asta pentru ca un articol ne-a pus serios pe ganduri. As vrea sa scriu si despre articolul cu pricina. Pina una-alta am facut de citeva ori baghete fara gluten si au fost relativ reusite (mai am de lucru la partea de aspect).

Fetelor le las mincare gata facuta si ele o incalzesc. Intr-o seara le-am luat pizza, dar oameni suntem si nimeni nu-i perfect 🙂  Trebuie sa recunosc ca sotul ma ajuta foarte mult , mai nou el se ocupa de partea de cina si de masa de duminica. Cum vrem sa renuntam la gluten, foloseste intens mamaliga, ba chiar a inventat un fel de mamaligo-pizza 🙂

Deci pina aici toate bune si frumoase. Sper ca va fi la fel si la serviciu. Oricum n-o sa obosesc muncind , pentru ca am ales, ca multe mame din Franta, sa lucrez la program de 80%, adica sa am miercurea (cind copiii n-au scoala) libera. In plus functionarii francezi nu duc lipsa de zile de concediu. Probabil daca as fi scris articolul asta lunea sau martea seara, cind mai ramine mult pina vinerea, altul ar fi fost tonul lui. Dar asa, cind  maine e duminica, deci nu iau nici un tren, e bine 🙂

Si daca tot m-am pornit pe fapte mari, la anul vreau sa dau concurs ca sa inaintez in grad. Optimista, nu-i asa? Mai ales ca asta presupune 6 luni de scoala odata concursul luat 🙂

A, si sa nu uit sa va recomand filmul pe care l-am vazut azi : Loving Vincent.  Polonezo-britanic, cu picturi in ulei, animate. Diferit de alte filme, merita vazut. Si o ocazie pentru copil sa (re)descopere picturile de Van Gogh.

 

 

Octombrie roz…Sau gri? Despre mamografiile de depistare.

Pentru ca luna octombrie zisa si lupta impotriva de cancerului de san vine iar sa ne bombardeze cu propaganda despre mamografii, pretinzind ca ar salva vieti, eu vin cu o veste proasta: depistarea NU salveaza vieti. Pentru ca nu e o masura de lupta contra cancerului, ci doar de depistare precoce a lui, ceea ce e cu totul altceva.  Iar ceea ce depisteaza precoce s-ar putea sa nici nu fie cancer sau sa dispara de la sine. Cred ca aplicarea sfaturilor unei femei salveaza mai multe vieti.

Bineinteles, acum citiva ani nu-mi puneam intrebari, credeam si eu ce mi se spunea. Pina am citit de pe blogul unei medic francez ca rozul lunii octombrie e mai degraba gri. Am citit si o carte recomandata acolo « No Mammo » de Rachel Campergue.  Cartea explica de ce  Octombrie roz e o mare operatiune comerciala, cine are interesul sa fie cit mai bine popularizata si de ce mamografiile de depistare precoce a cancerului nu sunt utile, ducind la false rezultate pozitive , contribuind la cancerizare prin expunere repetata la radiatii sau  inmultirea carcinoamelor  din cauza strivirii repetate a sanilor . Uitati aici o prezentare mai detaliata a cartii .

O sa va dau si linkul institutului Cochrane, care e un institut Independent (da, intentionat am pus un I mare). Uitati ce spun ei despre mamografii :in engleza aici sau in franceza aici. In romana din pacate traducerea e automata si foarte proasta.

Un colectiv independent de medici si cercetatori francezi  a creat un site despre mamografii . A publicat pe site niste brosuri foarte concludente, pe care le gasiti aici in engleza sau in franceza.

Si daca aveti rabdare, va recomand cu toata caldura un articol plin de umor, scris de o doctorita frantuzoaica. In el arata de ce depistarea , nu numai in cazul cancerului de san,  e de multe ori o falsa buna idee. E aici.

Eu va doresc multa sanatate ! Si daca sunteti interesat de cartea No Mammo, spuneti-mi si v-o expediez cu placere:  imi place sa imi trimit cartile interesante la plimbare in lume.

 

 

Lucruri garantate o viata

Tot stau si ma uit la un site de care am auzit astazi, care recenzeaza tot felul de produse garantate o viata http://garantie-a-vie.net/  Problema e ca majoritatea vin din America, nu stiu cit esti de cistigat cind returnezi un produs, cred ca taxele postale sunt destul de piperate.

Mi-au luat ochii hainele Patagonia, la care ai 100 de ani 🙂 ca sa returnezi un produs pentru rambursare sau reparare. O fi costind o avere, dar eu sunt persoana care ma atasez de cite un obiect vestimentar si il port ani si ani la rind. Am o jacheta de iarna care sa tot aiba vreo 12-13 ani, iar vara asta cu greu am reusit sa port si alte sandale in locul celor cumparate in 2006. Poseta pe care o port are si ea 10 ani . Nu va imaginati ca intre timp nu am cumparat si alte jachete , posete sau sandale ca se le inlocuiesc , dar fac ce fac, si tot la cele vechi revin.  Le repar, le schimb fermoarul , sandalele merg la pantofar , iar eu continui sa le port.  Ba mi-am pierdut destul de mult timp sa caut pe internet sandale sau jacheta identice cu multiubitele mele. La fiecare tirg de vechituri am o mica speranta ca o sa dau peste ele in versiune mai noua (ca doar asa uzate ca ale mele sigur nimanui nu i-ar da prin cap sa le puna in vinzare). In fiecare an sper ca firma producatoare fabrica ceva identic. Deci eu sunt clienta ideala pentru firmele care garanteaza lucruri o viata. Iar sotul si fiul sigur ar fi si ei clienti la fel de buni ca mine.

Unde mai pui ca e ecologic sa repari si nu sa arunci. Daca toata lumea ar face ca mine, firmele de haine ar da faliment. De fapt daca toata lumea ar face ca mine, multe firme ar falimenta, nu numai cele de haine.

Si tot produse garantate pe viata sunt cele din gama de lingerie Evernew de la sloggi. Inca de acolo n-am cumparat nimic, desi pretul e accesibil.

Rucsacurile Eastpack sunt si ele garantate 30 ani, dar la vremea cind le-am cumparat copiilor, n-am stiut, deci n-am pastrat bonul.

O tigaie si vasul de fonta pe care le am sunt si ele garantate 25 ani.

Voi ce produse garantate, daca nu 100 ani, dar cel putin citeva zeci, stiti sau aveti?