3 carti interesante: despre revolutia ecologica, despre inteligenta plantelor si despre cum ar trebui sa fie un medic bun

In ultima vreme am citit multe carti. Niciun roman totusi. Printre carti de genul ‘Cum construiesc un cotet », « O gaina in gradina mea », « Pomul in gradina bio », « Tehnici de Grefare a pomilor » si alte asemenea titluri, s-au mai strecurat si cateva, in numar de 3, foarte interesante. Nu ca astea de care spun n-ar fi la fel, doar ca prezinta un interes mai restrans. Asa ca ma rezum la cele trei.

Mic manual de rezistenta contemporana. Povesti si strategii ca sa schimbam lumea de Cyril Dion.

Daca de obicei imi place sa comentez o carte cu ea in fata, de data asta e diferit, pentru ca am inapoiat-o cartea la biblioteca. Asa ca o sa scriu strict ce am retinut. Poate nu-i rau sa fac asa, ma limitez la esential.

Ni se repeta inca o data in ceea e stim deja, ca o spun si oamenii de stiinta: suntem pe marginea prapastiei, daca nu facem nimic ca sa inversam curba dezastrului ecologic, civilizatia noastra va dispare. De ce ne facem ca nu vedem asta? Pentru ca asa e construit psihicul omului: vede doar pericolul iminent si nu un eventual pericol mai indepartat in timp. Nimeni nu o sa renunte acum la o calatorie cu avionul, la mersul cu masina sau la altele, pentru un ipotetic viitor mai bun al lumii in care vor trai copiii lui.

Doar ca trebuie sa facem de acum eforturi sa ne schimbam.

Fiecare epoca a omenirii are cate o « poveste ». In functie de context, adica de povestea epocii, judecam lucrurile diferit. De exemplu, fiul unui nobil care se ducea sa faca cruciada era vazut ca un exemplu, dar daca fiul cuiva s-ar duce azi sa duca un razboi pentru religie, ar fi vazut ca un integrist. Povestile se schimba cu timpul. De exemplu, imediat dupa al doilea Razboi mondial, majoritatea populatiei credea ca rusii au avut un rol determinant in sfarsitul razboiului. Dar filmele hollywoodyene au facut ca povestea sa se schimbe, acum majoritatea lumii spune ca americanii sunt cei care au grabit sfarsitul razboiului.

In centrul povestii epocii actuale sta banul. De mici, copiii sunt indrumati sa faca scoli bune, sa faca studii superioare, care sa le asigure mai tarziu un viitor in care sa faca bani multi, usor si rapid. Criteriul sunt banii si nu pasiunea.  Autorul cartii ne invita sa incercam fiecare sa ne schimbam viata,  sa punem in centrul ei pasiunea pentru ce facem, intrajutorarea, simplitatea, compasiunea, respectul fata de ceilalti si fata de natura. Toate povestile nostre mici pot ajunge sa schimbe povestea cea mare, a epocii. Sa facem deci o revolutie tacuta. Cu ocazia asta ni se explica  de ce esueaza revolutiile. Exista chiar o doamna experta in revolutii, din pacate nu i-am retinut numele, traieste in fosta Iugoslavie. Lumea se revolta, eventual da jos guverne, ai crede ca totul o sa mearga pe calea cea buna. Dar Primavara araba a dovedit ca nu-i deloc asa. O revolutie trebuie sa vina cu un plan a ceea ce o sa fie dupa ce cade cine e de cazut. De obicei, planul lipseste complet. Chiar si in Islanda, care e data ca exemplu pentru revolta populara, lucrurile n-au mai continuat pe calea cea buna. Doamna respectiva spune ca trebuie o viziune mare, dar un inceput mic. Adica propus pentru inceput niste obiective mici  Putin cate putin, ajungem la obiective mari. Pus intrebarea: care ar fi prima etapa care e realizata? Bifat, trecut la urmatoarea. Azi eliminarea pesticidelor, maine tranzactiile financiare si tot asa…

A doua jumatate a cartii mi se pare putin cam dezlanata, dar ideea care trebuie sa o retinem e sa ne schimbam noi insine ca sa schimba in bine societatea in care traim. Sa ne educam copiii in spiritul altruist. Mi-a mai placut o idee in carte, care spune ca in ciuda a ceea ce credem, societatea noastra NU e democratica. Democratie e doar in perioada campaniei electorale. Odata alesi reprezentantii, ei fac ce vreau si daca nu se tin de promisiunile facute in campanie, electorii nu mai au absolut nici o putere sa ii schimbe sau sa le influenteze deciziile. Asa ca ar trebui ca presiunea sociala sa fie mai mare pe oamenii alesi, sa se creeze un fel de lobbyng cetatenesc.

Cartea prezinta si initiative care au luat amploare, de exeplu monedele locale. Prin ele se incurajeaza economia intr-o zona, iar banii revin la rolul lor primordial: o unitate de schimb locala si atat. Fara speculatii. Din curiozitate am cautat si vazut ca in Franta exista deja 62 de monede locale si inca 8 in stare de proiect.

Mai trebuie sa spun aici ca Cyril Dion, autorul e un militant ecologist, care a realizat impreuna cu actrita Mélanie Laurent filmul Demain, care a avut mare succes in Franta. cartea e care am povestit se vrea un raspuns practic , pentru o lume de maine mai buna.

Inteligenta plantelor de Stefano Mancuso si Alessandra Viola. O carte pasionanta. Din care aflam ca plantele,  ce reprezinta mai mult de 99% din biomasa planetei , sunt inzestrate cu ceea ce oamenii numesc inteligenta, adica acea capacitate de a rezolva probleme. Dar pentru ca sunt foarte diferite de regnul animal, noi nu le intelegem cum ar trebui.  Insusi marele Darwin, la sfarsitul vietii,  a scris un studiu despre subiect. S-a pus in evidenta faptul ca plantele poseda toate simturile noastre, plus alte cateva zeci.  O explicatie a motivului pentru care le consideram mai « primitive » e ca noi si plantele traim la scari diferite ale timpului. Si alta explicatie ar veni din faptul ca structurile noastre sunt complet diferite, plantele functioneaza ca o « colonie », cum sunt de exemplu roiurile de albine. Internetul s-a inspirat de la structura de tip retea a plantelor.

Plantele nu sunt dependente de animale sau de oameni, in timp ce viata noastra depinde de ele, ca doar regnul vegetal reprezinta hrana animalelor. Dar in momentul asta ele sunt amenintate de schimbarea climatica, de despaduriri, de poluare. Trebuie sa fim constienti ca supravietuirea nostra ca specie e legata de plante.

Aveti un doctor bun? de Dr Philippe Humbert. In carte sunt povestite 40 de istorii de consultatii (extraordinare, dupa parerea autorului). Un clinician canadian renumit spunea « Un medic bun este cel care vindeca boala, un mare medic este cel care vindeca bolnavul » . Din carte aflam, asadar, cum ar trebui sa fie un medic bun. In primul rand, un doctor bun trebuie sa puna un diagnostic corect, bazat pe o examinare atenta si o anamneza minutioasa. Examenul clinic se face din cap pana in picioare, cu pacientul dezbracat.  Nici un amanunt nu trebuie uitat, ci uneori ceva aparent minor ajuta la un diagnostic. Un doctor bun nu da un tratament simptomatic, adica de tratare doar a simptomelor bolii, ci afla cauza. Care cauza de multe ori se afla departe de locul unde pacientul are semne clinice. Deci un medic bun trebuie sa nu se opreasca la un organ afectat, ci sa vada organismul in ansamblu. Uneori un tratament simptomatic face mai mult rau decat bine: ascunde niste semne clinice care ar fi fost determinante in punerea unui diagnostic.  Mai aflam cum unele boli, chiar foarte grave se pot vindeca cand bolnavul ajunge la o stare de impacare cu sine insusi. La polul opus, un diagnostic grav, pus din greseala, poate sa distruga viata unui om relativ sanatos. Un medic bun nu prescrie un bilant complet de analize, pentru ca stie care analize sunt relevante pentru diagnostic, foloseste rezultatul lor doar ca sa il ajute in decizia luata. O analiza negativa nu inseamna ca nu exista boala, poate medicul nu a stiut ce analize sa ceara. Mi-a placut analogia cu un specialist care vine sa repare un calculator si face analiza bacteriologica a prafului de pe ecran, ceea ce nu ofera niciun indiciu al cauzei pentru care calculatorul nu merge. Un medic bun recunoaste, atunci cand e cazul, ca nu stie sa puna diagnosticul si trimite pacientul catre specialisti, pentru ca un specialist care lucreaza in spital are mai multa experienta si s-ar putea sa fi vazut cazuri asemanatoare.  Dar si pacientul trebuie sa fie un pacient bun: sa isi noteze toate tratamentele pe care le ia, chiar daca i se par anodine, sa se prezinte cu rezultatul unor consultatii si analize anterioare, sa se lase pe mana medicului si sa nu refuze tratamente despre care a auzit ca…

Mi-a placut foarte mult cartea, un singur defect i-am gasit: e putin cam anxiogena pentru o persoana ipohondra cum sunt eu.

Publicités

Hoții de timp

Am vazut un film documentar asa de interesant, incat am zis ca merita sa imi iau din timpul meu sa scriu despre el si voi sa va luati puțin din timpul vostru ca sa cititi despre ce e vorba.

Ideea articolului e ca timpul nostru e limitat. Iar noi il pierdem de multe ori, ca si cand nu s-ar termina niciodata. Platim multe lucruri, mai multe decat credem, cu timpul nostru, care pana la urma, e viata noastra. Cred ca documentarul asta a venit si intr-un moment cand eu insami imi puneam intrebari in legatura cu articolele pe care le scriu pe blog despre cat timp imi ia sau va ia voua sa cititi.

Invatasem de ceva vreme ca e bine ca atunci cand cumperi un obiect sau serviciu e bine sa convertesti valoarea lui in orele muncite, asta te-ar putea ajuta sa iei o hotarare daca merita sau nu sa dai banii ca sa cumperi obiectul/serviciul.

Dar filmul asta m-a facut sa vad diverse lucruri si sub un alt unghi. O vacanta de exemplu, o plătești in plus si cu timpul pe care il petreci cautand avioane, cautand cazari, ocupandu-te cu rezervarile. Cand cumperi un bilet de avion si faci singur check-inul, tu muncesti, faci o bucatica din munca firmei care vinde biletul. Multe firme ne folosesc pe noi, cumparatorii, ca pe niște angajati care lucreaza in locul adevaratilor angajati, care deci pot fi concediati, de unde economii pentru firma. Toate supermarket-urile care renunta la casiere in favoarea caselor automate, ne fac de fapt pe noi sa muncim in locul angajatilor care ar costa bani. Toate automatele  inseamna o economie pentru diverse firme, munca fiind prestata de noi.  Inteleg ca sigur intreprinderile castiga utilizandu-ne, dar cel putin eu, folosesc casele automate ca sa castig timp, ca doar nu stau la coada. Totusi, nu-s asa rapida la scanat produse ca o casiera. Ma intreb daca timpul castigat nefacand coada nu il pierd de fapt indeletnicindu-ma cu scanarea, dar nu-mi dau seama: fiind ocupata, trece mai repede.

Biletele rezervate si tiparite pe internet? Firma economiseste, noi platim nu numai cu timpul, ci folosim imprimanta si cerneala noastra. Mobila de la IKEA e mai ieftina, caci o parte din ea e timpul pe care ni-l luam dintr-al nostru, ca sa o montam, cu alte cuvinte, ca sa o finisam. Deci e foarte important sa stim sa convertim timpul in bani si viceversa. Sa putem hotărî in cunostinta de cauză dacă pentru treburile casnice e mai bine sa angajam o femeie sau daca merita sa cumparam un lucru mai scump daca economisim timp comandandu-l pe internet. Daca luam taxiul, dar castigam timp, sau folosim transportul in comun.

In ultimii ani a mai aparut un mare hot de timp. O persoana petrece in medie 4 ore pe zi pe retele sociale. Aduce timpul asta ceva? In mod sigur aduce tuturor celor care colecteaza date, informatii pe gratis. Fiecare click si like de-al nostru are o anumita valoare pentru aceste firme.  Da, Facebook-ul e gratuit in teorie. Dar il platim cu timpul si cu datele noastre personale.

Filmul vorbește si despre Japonia, unde angajatii lucreaza mult peste program. Ceea ce in teorie e un castig pentru firme, se dovedeste o pierdere, pentru ca neavand timp liber,cei care stau peste program, nu mai consumă. S-au si facut campanii care indemna lumea sa plece in concedii, fara rezultat. Pentru ca timpul nostru liber ar trebui sa fie folosit pentru consum. In plus, in ciuda numeroaselor ore petrecute la munca, productivitatea angajatilor era foarte redusa. Intreruperea electricitatii si internetului a dus la situatia in care lumea statea pe intuneric, folosind calculatoarele personale, dar nu se dadea urnita de la lucru. Pana la urma, cu multa munca de lamurire, oamenii au inceput sa treaca la ritmuri mai civilizate si sa ajunga acasa cand copiii nu le dorm inca.

Desi e bine sa cunoastem valoarea timpului nostru, sunt situatii cand conversia timp-bani nu-si are rostul: cand facem lucruri care ne fac placere sau cand ni-l petrecem cu oameni dragi.

 

 

 

Planuri de gradinarit si buruieni utile

Pana sa ne mutam cu adevarat la casa noastra, ne ocupam de gradina. Avem acum  ocazia sa punem in practica tot ce ne-am dorit de ani de zile. Am tot citit carti despre permacultura, mi-am luat si notite si as vrea ca gradina noastra sa fie un loc plin de verdeata, de viata, sa produca multe lucruri bune de mancat.

Situatia actuala se prezinta cam asa: o gradina destul de frumoasa, care are in mijloc un nuc imens, deci care face multa umbra, dar cu nuci micute. L-am taia, dar ni-e mila de el. Cand zic gradina, e gazon cu iarba, pe termen lung l-am transforma într-o pajiste cu flori.

Apoi cei care ne-au vandut casa nu s-au ocupat cu agricultura, doar cu partea estetica , asa ca au plantat la greu multi arbusti, care nu fac nici macar flori, dar care fac si ei multa umbra. Avem  o mica bucatica de gradina de legume, necultivata, unde daca sapi putin, dai de pietris. Cred ca toata gradina e cam asa: un strat subtire de pamant peste pietriș si moloz. Si cireasa de pe tort: inspre vecinii de la nord avem un gard despartitor din niste tuia uriasi. Nu gardul e problema, ci radacinile lor care invadeaza toata bucata noastra de teren orientata spre sud.

Dar nu-i bai,  sper ca putin cate putin, o sa reusim sa facem ce ne doream. Ideea mea era oricum de cultiva pe parcele micute suprainaltate, asa ca ne ramane doar sa le facem sau sa le cumparam. Am vrea apoi sa taiem arbustii ornamentali si sa punem cativa pomi fructiferi. Ne gandim sa cumparam  un tarnacop, ca altfel nu razbim cu pietrele si molozul, deci nu reusim sa facem gropile pomilor. Tot in planuri intra si gainile, am gasit o ferma din Franta, care livreaza cotete fabricate de ei. Stiu ca am putea sa facem noi cotetul, dar ne lipseste curajul si indemanarea.

Pentru moment, sotul cu fiul au facut acest minunat 🙂 compostor, din placi de lemn netratat.

O sa mai avem unul, mai putin frumos, ni-l vinde la pret redus sindicatul care se ocupa de tratamentul gunoiului. Sindicatul incurajeaza compostarea, pentru ca deseurile umede, din cauza cantitatii mare de apa, consuma multa energia ca sa fie incinerate.

In loc de iedera, ne-am gandit sa folosim plante de kiwi. Le-am cumparat si plantat. Peste 4 ani poate o sa avem si fructe.

Am mai plantat o planta de lavanda, sa aduca albine.

Asta vara am citit o carte foarte buna de gradinarit, scrisa de Margit Rusch, o recomand cu caldura. De aici am retinut doua idei mari si late:

-ca in cultura plantelor, la fel ca in natura, nu trebuie lasate spatii goale. Daca pamantul e gol, vin sa il ocupe buruienile.

– ca tot ce se smulge sau taie, se lasa pe sol sa se usuce, pentru ca pamantul sa profite de toate substantele utile din buruieni sau bucati de plante cultivate.

Asa ca asta vara am adunat de pe unde am putut tot felul de seminte de asa zise buruieni utile. Iar acum transplantez in gradina buruieni care se mananca, gasite prin oras.

Deci m-am gandit sa fac o lista a buruienilor utile in gradina. Majoritatea se mananca, sunt pline de vitamina C, sunt rezistente si sper ca vor ocupa ele spatiul:

– spanac salbatic (chenopodium album): desi e cultivat in Africa de exemplu, in in Europa e considerat o buruiana foarte invaziva. Se consuma si e plin de vitamine.  Am transplantat 2 plante, pare ca s-au prins.

– păpădie: am luat seminte, le-am raspandit prin gradina

– urzici: vreau sa culeg seminte si sa le seman. Cred ca nu e cazul sa mai spun cat e de buna la casa omului. Iar in gradina se foloseste maceratul pe post de pesticid.

-iarba grasa (portulaca oleraceea). Se pune in salate, contine f multa vitamina C. Am transplantat-o la baza kiwi- lor. Pare să-i placa:

– rucola sălbatică:  mult mai rezistenta decat cea de cultura. Am transplantat cateva plante, daca nu se prind, o sa culeg seminte, ca le gasesc din belșug pe langa casa.

-Tataneasa ( symphytum officinale). Pe langa faptul ca e comestibila, are si alte roluri. Se poate folosi ca activator de compost. Se foloseste ca ingrasamant pentru rosii: cand se planteaza roșiile, se pune in fiecare cuib cate o frunză de tataneasa. Apoi plantele de rosii si in general solanaceele si cucurbitaceele se pot stropi cu macerat de tataneasa. Trebuie mare grija la alesul locului unde se planteaza, pentru ca isi intinde radacinile pana la 2.5 m sub pamant,  iar in anii urmatori produce noi plante si nu mai poate fi eliminata. Am cules seminte asta vara, pentru moment am pus cateva într-un ghiveci, o sa vad ce se jntampla, pentru ca se zice ca semintele nu sunt prea fertile.

-craita (tagetes erecta). Nu-i buruiana,  se foloseste ca planta ornamentala pentru florile ei colorate. E bine sa fie cultivata in vecinatatea rosiilor, le fereste de paraziti. Am luat seminte.

-calendula: tot floare, tot utila: am luat seminte.

– rotunjoara (glechoma hederaceea). Tot mancabila, am transplantat cateva plante la umbra, langa compost. Inca nu stiu daca s-au prins.

Asta vara am cumparat si seminte de flori comestibile . In plus, aduc albine:

Dupa cum se vede, o sa am o gramada de calendula, ca doar am si semintele culese de mine.

In afara de buruieni, am semanat cateva seminte de rosii. Nu stiu daca iese ceva, dar am citit, tot in cartea de care spuneam, ca plantele care se inmultesc din seminte, care ies când e momentul sa iasa, sunt mult mai viguroase decat cele din rasaduri.

Am comandat de pe un site al unei asociatii (kokopelli) cateva seminte care seamana in septembrie. Printre ele si seminte de trifoi, care e bun sa acopere pamantul si sa fixeze azotul, deci e un  » ingrasamant verde ». Mi s-a parut foarte practic calendarul plantelor, care zice, ce se poate semana, in functie de luna anului. Am cumparat si bulbi de praz perpetuu (?) , care dureaza ani buni odata ce l-ai plantat.

Acum ca v-am expus toate planurile de gradinarit, as fi incantata sa primesc sfaturi de la cei mai experimentați decat mine. Nu va sfiiti sa comentati 🙂

 

 

 

 

 

Drumul ca vacanta: impresii si recomandari

Va spuneam mai demult ca in Romania mergem cu masina. Si, ca sa ne mai usuram drumul, pe cel e la dus il facem in 5-6 zile. L-am lungit uneori si la 7-8 zile, asa ca e o vacanta . De obicei revenim in locuri care ne-au placut dar descoperim si locuri noi. Pe undeva ca « something old and something new ».

Anul asta n-am fost prea aventurosi si am luat-o doar prin locuri cunoscute. Ne-am pornit in echipa de 4, ca fiul a indeplinit visul meu (vorba sotului) si a ajuns in Romania folosind doar trenul si bicicleta (pe malul Dunarii de la Passau la Budapesta).

Prima escala a fost la Baden-Baden. Acelasi hotel unde fusesem cu sotul, dupa cum ziceam aici  bine plasat, acum am primit un apartament cu living si doua dormitoare. Micul dejun la fel de bun, as zice perfect. Aveau inclusiv aluat pentru aparatul de gaufres sa ti le faci singur. Nu ca am fi facut, erau destule alte mancaruri.

De data asta am mers cu fetele la baile Caracalla spa unde am petrecut o seara perfecta, nu era aglomerat deloc, iar vremea era superba.

Restaurantul unde in luna mai se manca sparanghel, avea acum specialități pe baza de galbiori. Asta imi place la nemti: ca daca mergi la un restaurant, poti ghici, dupa mancarea de acolo in ce sezon esti. M-a mai frapat la Baden Baden atmosfera din oras complet diferita de luna mai: in timp ce atunci auzeai pe strada mai mult limba rusa, acum majoritatea erau familii din tari arabe ( cam toti aveau 2 copii: un baiat si o fata:) ).

Dupa BadenBaden, ne-am oprit pe malul Dunarii, la o pensiune nu departe de cotul Dunarii de la Donauschlingen. Am luat cina la hotelul cu acelasi nume, ai carui clienti eram pe cand copiii erau minori, dar a carui preturi au devenit prohibitive cand copiii ne-au crescut. Si am mancat mancare de galbiori. Am remarcat noi mai demult ca la galbiori in Germania le spune pfifferlingen, in timp ce in Austria le spune eierschwammerl. Asta s-ar putea sa va ajutein caz ca sunteti niste mancai gurmanzi ca noi. Nu vorbesc eu germana, dar pe partea alimentara am un vocabular bun 🙂

Mancarea a fost buna iar vederea asta:

Campingul pensiunii si frumoasele peisaje din zona mi-au reactivat visul cu pedalatul pe acolo

De acolo ne-am la pornit spre marea noastra iubire, Viena, pe care am găsit-o la fel de frumoasa ca de obicei.

Ne-am cazat la un hotel langa primarie. Asa avem multe lucruri de vazut la distanta de mers pe jos. Si iata ce am vazut:

Muzeul Sigmund Freud. Dezamagitor. Ma asteptam la altceva, dar majoritatea expoziției consta in fotografii. Chiar daca muzeul nu ne-a placut, am descoperit in zona lui niste stradute frumoase dintr-un cartier pe care nu-l prea stiam. Apoi ne-am petrecut mult timp tolaniti pe sezlongurile parcului Freud, care e chiar in fata la Votivkirche.

Expoziția temporara Klimt de la Leopold Muzeum: mi s-a parut cam subtirica. Acum cativa ani vazuseram una la Belvedere, mult mai completa.

Intr-o zi ne-am luat bilete pentru transportul in comun (8 euro de persoana pentru 24 ore) si am mers intai la Hundertwasser haus, un imobil construit, asa cum ii spune si numele,dupa planurile lui Hundertwasser. Casa o vazuseram acum cativa ani, pe inserat, cand totul era inchis si eram singurii turisti din zona. Am descoperit acum ca vizita in timpul zilei nu aduce nimic in plus, decat  inghesuiala si niste magazine turistice. Interiorul nu se viziteaza, pentru ca imobilul e locuit. Locatarii platesc o chirie ridicol de mica.

 

 

 

Tot in cartier am vizitat Kunhaust, unde am invatat mai multe despre Hundertwasser. Mi-a placut ce am aflat: incerca sa aduca natura cat mai mult in viata orasului. Spunea el ca linile drepte nu-s naturale, asa ca toate constructiile imaginate de el incearca sa se integreze cat mai mult in natura, iar curburile lor participa la asta. La Kunhaust exista si o cafenea foarte deosebita ca aspect, cu multa, multa vegetatie si un sol valurit. Prajiturile nu exceleaza, dar merita sa stai putin sa te odihnesti si sa bei o cafea pe terasa.

Tot in ziua cand aveam biletele de transport, am profitat sa mergem pana pe Donau Insell. A fost ideea sotului, eu observasem cu alte ocazii ca daca te aventurezi in locuri care nu apar in ghidurile turistice, nu ai mare lucru de vazut. Si obiectivul asta nu aparea in ghidul meu. Sunt de moda veche si calatoresc cu ghidul dupa mine, pentru vizite urbane am o colectie intreaga de « Un grand week-end à… » …in cazul asta Viena. Desi n-a fost nimic exceptional acolo, am petrecut o seara frumoasa pe sezlongurile de pe plaja de pe malul Dunarii. Mi-a placut sa vad ca lumea face baie in apa fluviului si am fi facut si noi daca am fi avut costumele la noi. Iar pe drumul de intoarcere, asfintitul colora apa in niste culori ca in tablourile pointiliste. Mi se pare minunat pentru locuitorii Vienei sa aiba locul asta si cred ca daca as sta acolo m-as duce dupa serviciu sa fac o baie si apoi sa stau la soare.

Cel mai mult ne-a entuziasmat anul asta la Viena vizita ghidata a Operei. Am vizitat interiorul si am aflat multe despre Opera, Wiener Staatsoper. E una dintre cele mai importante opere din lume si cea care are repertoriul cel mai bogat cu cele aproape 70 de spectacole anual, care nu se repeta doua seri la rand. Opera are proprii angajati, deci nu companii invitatate, cum se practica prin alte locuri. Sa schimbi decorurile zilnic nu-i treaba usoara: ele se pastreaza intr-un depozit de unde se aduc cu camioanele, iar numarul camioanelor difera in functie de opera, la Aida e nevoie de cateva zeci. Amfiteatrul a fost distrus de un bombardament in 1945 si, in afara de 2 sali care s-au pastrat,opera a fost reconstruita. Specificul arhitecturii ei e ca imbina mai multe stiluri diferite. A fost foarte interesanta vizita culiselor, care sunt imense:

La iesire am inceput sa visez cu ochii deschisi sa venim odata, daca nu la Balul Operei, macar la un spectacol.

Scena vazuta din loja imperiala

Pentru ca la Viena am stat 3 zile, am testat 3 patiserii. Si rezultatele arata asa:

-pe primul loc: Sluka, langa primarie. In ciuda fluxului intens de turisti din zona, pe terasa nu-i deloc aglomerat, clientii (asa cum bine zice ghidul meu turistic) sunt in majoritate vienezi. Prajiturile sunt bune (putin cam dulci pentru gustul meu), dar nu sunt prea multe feluri. Adresa e in Rathausplatz. Am observat inca o Sluka pe o strada turistica, dar sigur n-are atmosfera linistita a celei de langa primarie.

-Apoi vine e renumita Demel (pe Kohlmarkt 14). Prajituri multe, multe. Cam prea dulci, totusi. Am mai fost si in alti ani, dar niciodata n-a fost inghesuiala de acum. Ar fi o atmosfera faina, doar ca statul la coada iti cam taie elanul, iar odata ce ai mancat, chelnerul se grabeste sa debaraseze masa,  sa nu cumva sa stai mai mult, ca doar lumea asteapta. Ca la moara, cum ar veni. Mie mi se pare ca la o cafenea, ambianta face la fel de mult ca si gustul prajiturii.

-Pe locul 3 Landtman, situat ntre teatru si primarie: tot inghesuiala. Prajiturile n-au, din pacate un gust pe masura perfectiunii aspectului.

Cam astea sunt impresiile mele de pe drum. Dar nu ma pot abtine sa va arat poza acestei vitrine din Viena.

E a unei  case de moda renumita. Cred ca Gucci, dar nu-s sigura. Nu de alta, dar sa vedeti si ce combinatii se mai poarta, poate va mai dau idei 🙂  Zic si eu 🙂 Ca poate n-aveti nevoie de idei, ca stiti deja 🙂

 

 

 

Romania vara asta: impresii subiective…de fapt n-au cum sa fie altfel decat subiective :)

Exista romani care pleaca si care isi gasesc « acasa » in tara de adoptie. Exista altii, care trăiesc in Romania, desi fizic stau prin țări straine. Si exista altii, ca noi, care au nevoie sa se intoarca an de an in Romania, sa auda limba romana, sa-si ia de acolo energia pentru tot anul. Cum zicea cineva plecat, care nu se simt complet acasa nici in Romania, nici in tara unde traiesc, dar se simt bine pe drum. Asa si noi 🙂 Dupa ce ajungem, avem nevoie de cateva zile de adaptare, vacanta din Romania ne stoarce de puteri si ne place in acelasi timp. Oare o fi un fel de sindrom Stockholm? Nu e chiar vacanta, pentru ca trebuie sa facem tot felul de lucruri, dar, printre picături  incercam sa ne relaxam, poate asta e asa obositor si ne da senzatia ca suntem intr-o cursa continua. Anul asta nu am mai făcut excursii prin tara, mersul in Apuseni de anul trecut ne-a taiat tot avantul turistic. Dar deja ne-am pomenit ca facem planuri pentru anul viitor. Desi in ultimele zile de stat acolo astept cu drag sa ma intorc la linistea de acasa. Sindrom Stockholm,  v-am mai spus. Si desi ne trebuie ceva vreme sa ne odihnim, iar inundatia care s-a facut la noi in apartament a doua zi de cum ne-am intors nu ne-a ajutat.

Asa ca m-am gandit sa scriu aici ce ne-a placut si ce nu, asta la nivelul nostru, ca faptul ca tara e condusa nu stiu cum nu prea se vede. In plus, n-avem televizor acolo, stiri nu ascultam, mai aflu lucruri de pe facebook si din ce comenteaza lumea, asa, ca din avion.

In primul rand un lucru pozitiv pe care, ca traitor in Romania nu cred că-l remarci. Cand se strang multi oameni la un loc, n-ai imediat reflexul de a scana locurile, nu ți-e frica de teroristi sau masini care intra in multime. Nu ți-e frica pentru viata ta.

In schimb ti-e frica pentru ea cam de fiecare data cand treci strada sau cand mergi liniștit pe trotuar,  iar pe carosabil trec masini de zici ca e autostrada. Care fac o galagie monstruoasa. Deci poluare fonica si a aerului cat cuprinde. Chiar simti mirosul de poluare, ceea ce aici nu se întâmplă nici macar in zilele cu cod rosu in care aerul nu-i de respirat.

Un lucru foarte bun e transportul public, care cel putin in ceea ce ne priveste,  merge struna. In Cluj mergem cu troleul, ne folosim chiar si de o linie de autobuz de noapte, atunci cand ne intoarcem tarziu din centru. Iar orarele sunt respectate. Cand zici transport in comun, intelegi si mult mers pe jos. Imi place ca in Romania mergem multi kilometri. Legat de transport, un lucru neplacut e multimea de biciclisti care se deplasează pe trotuare. Nu-i condamn totusi, ca pe carosabil mi-ar fi si mie frica sa circul, iar pistele ciclabile sunt aproape inexistente. In schimb am remarcat multi copii ai celor din anturajul nostru care au carnet de la 18 ani si iau masina chiar si pentru 500m sau pe distante pe care parintii lor le parcurg pe jos. Nu numai ca nu-i ecologic, dar mi se pare ca benzina e scumpa.

Restaurantele. Multe cu preturi prea mari. Chelnerii de multe ori nepoliticosi. Legat de limbajul lor: poate sunt prea pretentioasa,  dar n-am apreciat deloc salutul cu « Buna » si nici faptul ca nicaieri chelnerii nu i-au luat altfel decat la pertu  pe copiii cei mari, care sunt majori de niste ani. Mi se pare, de altfel, ca  nivelul limbajului a scazut. Asta e valabil pentru tineri si batrani, deopotriva.M-am cutremurat insa cand am auzit, fara sa vreau, niste conversatii ale unor copii de 12-13 ani, in parc.

Tot la restaurante, limonada, care e într-un borcan, dar cu pai. Oare de ce nu se folosesc pahare? Asta si prajiturile la borcan, cu capac de sticla. Mi se pare mult mai placut sa maninci dintr-o banala farfurie.

Prajituri n-am gasit bune. Oare de ce nu se mai fac prajituri clasice bune?

Inghetata. In centru era cu  9 lei globul. Scumpa, cind in Germania e 1.5 euro. La noi e 2.50. Dar si salariile sunt altele.

Plastic. Mult plastic. La piata orice vanzator iti ofera cu darnicie punguta de plastic. Aici la piata, pungile sunt din hartie, desi nu stiu daca e diferenta in ceea ce priveste distrugerea lor, ca, fie ele si biodegradabile, ambalajele tot la incinerator ajung. La o brutarie-patiserie  unde anii trecuti se foloseau farfurii si cani normale, anul asta am primit pahare de unica folosinta. A doua oara n-am mai intrat pe la ei. La mall la food court absolut tot e in ambalaje de unica folosință. Tacamurile de plastic. Fiica mea isi mai lua salate de acolo, iar sa se duca cu borcanul i s-a  parut ciudat. Am participat si noi  deci, la consumul asta de plastic.  Mai mult: am folosit si apa la sticle de plastic, ca n-am reusit anul asta sa ne montam filtrul pe robinet. Iar cand sotul s-a ocupat de organizarea unui parastas la ei in familie, a trebuit sa comande lucruri ambalate in plastic, impreuna cu o sticla de Fanta, totul in alta punga de plastic. Ca « asa se face »,  n-a avut el nervi sa se puna cu noile traditii locale in ciuda pisalogelii mele.

Afine de la munte. Lubenita mare si buna. Merisoare. Toate bune. Si gemul pe care l-am facut din afine si din merisoare 🙂

Telemea, multa telemea. Cu rosii care au gust.

Am fost si la cinema. Filmul mi-a placut (Maria by Callas). Nu mi-a placut ca e tolerat si chiar incurajat rontaitul: la casa de bilete se vindeau si respectivele produse de rontait. Deci  la inceputul filmului, toata lumea face galagie. Am mai fost si la Mamma Mia 2 cu copiii, desi in primele minute imi dadeam ochii peste cap si as fi vrut sa ies din sala, la sfarsit am concluzionat ca e un film de vacanta. Acolo n-am auzit galagie de rontait, pentru ca eram aproape singurii spectatori.

Spre deosebire de anii trecuti, am reusit sa nu ma duc la hipermarket decat de 2 ori, bine tintit, cred ca in 5 minute am terminat treaba. La mall am fost,  ca am acolo cafeneaua preferata.

Ceva ce m-a amuzat. Aici la securitatea magazinelor vezi doar barbati musculosi, de obicei de culoare. In Romania vezi multe femei, dar nici barbatii nu exceleaza la fizic. Deci in Romania nu este discriminare?

Femei cu voal, ca la noi.  Prietenii ne-au spus ca sunt frantuzoaicele studente la medicina 🙂

Caini. Mici si albi. Cred ca 90% din cainii din Cluj sunt asa. De obicei oamenii plimba cate 2-3 identici. Vecina de bloc are 5 sau 6 🙂

Afise mari in limba engleza. Numele mancarurilor la restaurant in limba engleza. In Franta totul e in franceza.

Cam asta e cea ce am retinut eu din Romania de anul asta. De multe ori ma intreb cum o vede un turist strain, noi o vedem prin ochii celor nostalgici. Fiul meu, care nu mai venise de 3 ani, spune ca nu i se pare ca s-a imbunatatit nimic. Asa o fi?

 

 

 

 

 

 

 

Mare, soare si … creme solare

In weekend-ul care a trecut am fost intr-o escapada la mare. E frumos in Normandia, mergem intr-o localitate pe unde trece meridianul Greenwich. E logic sa treaca, dar pana n-am vazut inscriptia, nu m-as fi gandit la asta.

 

De obicei , pana pe la 11 jumate, plaja e aproape goala, cam așa:

 

 

Majoritatea lumii incepe sa vina pe plaja cand noi ne strangem bagajele sa mergem la masa, adica pe la 12. Si toti scot crema solara din geanta, se cremuiesc bine si apoi se intind frumos la soare si copiii sunt lasati sa zburde pe nisip. Cand venim inapoi pe plaja, adica pe la 4, e plin de lumea care a venit intre timp. Si daca nu pot vorbi cu ei, macar pot scrie aici. Crema solara e foarte poluanta pentru mediu. Mor coralii, iar unii isi pun intrebarea: daca ei mor, oare omului ce-i face?

Eu una, pe masura ce trec anii, imi dau seama ca natura e foarte bine facuta si, in general, tot ce face omul e sa dea peste cap lucruri, sa faca mai rau, chiar daca, aparent, face bine. Asa si cu cremele solare: credem ca ne protejam, cu riscul de a distruge natura, dar oare chiar ne protejam?

Asa ca m-am gandit ca n-ar fi rau sa repet aici ce am spus anul trecut,  nu mi-am schimbat opiniile.

Mai am si un link la un articol foarte interesant numit Mitul cremelor solare. Aici

Daca nu aveti rabdare sa il cititi o sa rezum ideile principale:

• Nu exista nici un studiu care dovedeste eficienta cremelor solare in reducerea cancerelor de piele. Nici melanoamele, nici alte cancere ale pielii nu au fost asociate, pozitiv sau negativ, cu utilizarea cremelor solare.

• In componenta cremelor intra adesea produse netestate sau nanoparticule, cu efect perturbator endocrinian dovedit

• Nu se stie ce efect are gazul propulsor din sprayurile destinate copiilor asupra plamanilor acestora

• Melanomul apare in 75% din cazuri in zone ale corpului neexpuse la soare.

• Cremele priveaza corpul de mecanismele lui naturale de protectie.

Nu vreau sa va conving, ci doar sa va conving sa va puneti intrebari si sa cautati. Dar raspunsul nu-l veți gasi in mod sigur in reclamele pentru creme anti UV.

Cel mai bun lucru de facut expunerea cu masura. Asa facem si vitamina D si nici nu riscam. Fac o mica pauza pentru filozofarile mele de 2 bani, dar nu ma pot abtine. Citeam eu pe undeva ca in epoca noastra oamenii si-au pierdut bunul simt care ii ajuta sa ia decizii si se bazeaza pentru asta pe stat, pe instante superioare, orice ca sa nu-si asume deciziile. Crema asta asa mi se pare: nu mai avem masura in expunerea la soare, se ocupa ea pentru noi, mai bine zis industria producatoare. Noi ne dam cu crema, am facut tot ce era in puterea noastra, nu ne mai batem capul, daca ne ardem, e vina cremei, daca nu o, ii facem reclama ca ne protejeaza.

Si mai vreau sa va prezint cel mai eficient produs cu ecran UV al nostru:

Se vede acolo in zare. E cortul anti UV pe care l-am luat acum 10 ani cand fata era bebelus. Cortul asta si-a facut toti banii. Atunci il foloseam ca sa punem bebelusa la somn  cat stateam pe plaja. E nelipsit in toate iesirile noastre la mare si in ziua de azi. Fata se instaleaza in el, citeste, se joaca…si isi face siesta incepand cu ora 4-5 cand revenim pe plaja. La mare doarme de dupa-amiaza, desi acasa a nu mai doarme de la 2-3 ani. Cortul ne face si umbra, ne protejeaza cand bate vantul, ne adapostim in el sacosa frigorifica.

Si un lucru foarte important: cand facem pauza de pranz lasam in el tot ce avem cu noi: umbrela, sacosa, prosoape, carti…ca sa le regasim tot acolo cand venim .

Credeti-ma ca as fi vrut sa pun si imaginea cu cortul vazut de aproape, dar toata reputatia noastra de persoane macar putin ordonata s-ar fi dus pe apa Sambetei 🙂

Si daca tot vorbeam de cortul care si-a facut toti banii, as putea sa va spun si de costumul meu de baie care are aproape varsta cortului. A costat cam scump la vremea lui, dar elasticul din el nu s-a modificat si costumul nu-si arata varsta. Asta imi plac: lucrurile de calitate care tin cu anii si care sunt ilustarea vie a zicalei « suntem prea saraci ca sa cumparam lucruri ieftine ».

 

Avum trebuie sa marturisesc ca am trisat putin cu pozele. Sunt cele de acum 10 zile, cand am ramas si peste noapte la mare. Am prins atunci si un apus frumos. Dar nu era cum mi-as fi imaginat, cu lumina soarelui care se reflecta in mare, ci ca o bula de foc care se scufunda in apa.

 

 

Si am gasit fosile:

Pozele sunt de atunci, pentru ca ieri, desi era apa calda, ceea ce nu se intimpla des in Normandia, era plina de gunoaie care pluteau. Atat de multe incat iti taiau orice chef de a intra in mare. In plus mai era o spuma verde bizara care plutea si ea. N-am vrut sa fac poze, pentru ca prefer sa-mi amintesc doar lucrurile frumoase. Ma gandeam doar ca poluarea de ieri se vedea cu ochiul liber. Dar toate substantele din cremele solare care ajung in apa?

 

 

 

 

 

 

 

Daca e vară, e…înghețată

Repede, repede, sa va scriu retetele mele de inghetata, pana nu ma razgandesc. In ultimul timp am tot felul de dileme filozofice legate de bloguri. Adică sa tii un blog, iti mananca din propriul timp si din timpul cititorilor, iar daca toata lumea ar avea blog, ar fi ca un fel de facebook mai pe indelete si nu ne-ar ajunge timpul sa tot citim. Nu stiu cum se rezolva dilema asta care ma macina, decat scriind mai rar, lucruri care, sper, eu aduc un plus celor care le citesc.

Va spun din capul locului ca eu nu-s mare amatoare de înghețată , dar cum sunt pofticioasa, imi cumpar cate un glob pe stradă. De cele mai multe ori sunt dezamagita, mi se pare prea dulce.

Cum ceilalti din casă adora înghețata si, daca n-aș fi pe fază, ar umple vara congelatorul cu inghetata de gata, prefer sa il umplu cu una facuta de mine si asa, toata lumea e mulțumită. Desi, ca sa fiu cinstita, cate un Ben&Jerry mai se strecoara uneori prin congelator 🙂

Am o reteta de parfait de cacao in caietul meu de retete,  e foarte bun, doar ca nu toata lumea de la noi din casa e amatoare de cacao. Asa ca m-am documentat bine pe internet cu scopul de a face sorbet, dar fara masina de inghetata. Nu am masina pentru asa ceva si nici n-am de gand sa cumpar.

Si iata ce am aflat: sorbetul isi trage numele de la turcescul șerbet, care la randul lui are originea intr-un cuvant arab, ce inseamna a bea. Nu contine decat fructe, apa, zahar si…stabilizanti.

Stabilizantii sunt substantele adaugate in inghetata, cu scopul de a retine cat mai mult aer. Printre stabilizanti sunt albusul crud de ou, frisca, guma de guar sau faina de carob (care n-are nimic de a face cu pudra de carob ce se foloseste in loc de cacao). Inghetata industriala fiind produsa cu multi stabilizanti si cu tehnologie mai complicata ,niciodata in casa nu se poate obtine o înghețată la fel de cremoasa ca cea din comert, care uneori contine 50% aer.

Cum se poate totusi obtine un sorbet fara masina de înghețată?

1. Facand ce face masina, adica preparam compozitia, punem la congelat si, din cand in cand amestecam, ca sa nu lasam sa se formeze cristale de gheata. Am încercat, nu prea mi-a  iesit, iar a doua zi inghetata era bocna.

2. Congelam fructe taiate cubulete. Cand sunt gata inghetate, le punem in blender cu un albus crud, blenduim si gata sorbetul fara zahar. Un albus la cam 200g de fructe. N-am incercat, dar zice-se ca e buna. Va rog sa nu-mi vorbiti de reteta cu banalele congelate si blenduite: am facut-o si nu mi-a placut deloc.

3. Folosim stabilizanti mai « seriosi » decat albusul de ou. Anul trecut am cumparat guma de guar, am avut rezultate mediocre. Tot anul trecut am rugat-o pe dna de la magazinul  bio sa-mi comande faina de carob. Cred ca a uitat de comanda mea, am uitat si eu, dar m-am pomenit vara asta ca am primit  un borcanas cu 65g faina, costa 4 euro si ceva si ajunge pentru 13l de inghetata.

Am folosit faina de carob la un sorbet de lamaie. Reteta vorbea de glucoza, refractometru grad de zaharisire, sonda termometrica. Eu am eliminat toate astea si am ajuns la ceva mult mai simplu:

• 500 ml suc de lamaie
• 500 ml apa
• 250g zahar. Reteta prevedea 650g de zahăr plus glucoza. Folosesc zahar de trestie nerafinat Iese cam acra, cine nu-i obisnuit nu stiu cat apreciaza.
• 5g faina de carob

Pentru cei 500ml de suc, se storc cam 16 lamai. Se amesteca cu 500ml apa, cu zaharul, se pune pe foc. Se adauga faina de carob diluata cu cateva linguri din amestecul precedent si se amesteca bine-bine, se lasa pana cand lichidul e fierbinte (reteta zice 70°). Se lasa la racit, apoi se puna frigider, dupa aceea la congelator. Sau frig pozitiv apoi frig negativ, ca sa vedeti ce limbaj de chef pot sa am.  Cand e aproape inghetata,  dupa vreo 12 ore, se mixeaza la blender sau cu mixerul cu picior. Pe masura ce se mixeaza, ii creste volumul si culoarea se albeste, de la aerul care se incorporeaza. Si gata sorbetul. Se pastreaza la congelator.

Presupun ca vitaminele din lamai se distrug la incalzire, n-am studiat la cate grade si in ce procent.  Dar mi-am spus ca atunci as putea folosi direct suc de lamaie. Ca inghetata n-o maninci pentru sanatate… Asa ca ultimele doua dati am preparat reteta in timp record cu suc de lămâie bio de gata, la de jumate de litru. Recunosc ca gustul nu e asa bun ca si cu lamai proaspat stoarse, dar e mai bun decit orice sorbet de inghetata de gata pe care l-am mancat. Ca am testat cateva…

M-am gandit sa adaptez reteta la suc de portocale, fara zahar.

Alta reteta de sorbet pe care am mai preparat-o e de rubarba. Insa ca sa o apreciezi , 2 conditii sunt necesare: trebuie sa fii un mare iubitor de rubarba, care rubarba trebuie sa aiba gust (ceea ce nu e cazul intotdeauna).

Reteta e simpla: se face un sirop din 200g apa si 200g zahar (am scazut la 120), se adauga 500g rubarba taiata cubulete, se fierbe pana se inmoaie. Se mixeaza, lasa la racit, se congeleaza. Eu am mai mixat-o o data si dupa congelare. Insa nu am fost prea multumita: textura era cam tare, trebuie scoasa din congelator cu 15 min inainte de consum. Iar gustul mi-a sugerat un gem congelat.

Ma pornisem de fapt sa scriu reteta de parfait de cacao.  Are frisca si albusuri batute. Si nu are cristale de gheață. E o reteta facuta si rasfacuta de cand ma stiu. Uneori  mama umplea cu ea ecleruri pe care le punea la congelator, iar cand aveam musafiri, hop, scotea un ecler.

• 5 oua
• 2 linguri cacao neindulcit
• 5 linguri apă
• 8 linguri zahar
• 500 ml frisca

O precizare: lingurile sunt mari si umplute cu (cat se poate de mult) varf. De cate ori cineva imi cerea reteta, ma gandeam sa transform totul in grame, dar am uitat de fiecare data. Partea buna e ca se face fara cantar.

Se amesteca zaharul cu cacao. Eu am redus zaharul cu o lingura. Se adauga apa si se pune la foc mic pana se lichefiaza, apoi la foc mai mare pana fierbe. Se lasa la racit. Apoi se adauga galbenusele, pe rand. Se bate frisca, iar spre sfarsit, cand e aproape batuta, se adauga amestecul cu cacao si se continua pana se omogenizeaza.  Se bat separat albusele, se adauga in amestecul precedent, amestecand cu grija cu o spatula.

Reteta asta o faceam in casa pe vremurile cand toata lumea batea albuse crude sa faca spuma de capsuni. Acum banuiesc ca spuma servea avea rostul sa faci din cateva capsuni o cantitate mare de spuma, de ajungea pentru toata familia. Nu stiu daca se mai face si acum. Dar stiu ca francezii pun albuse crude in mousse au chocolat. Si in inghetata. Pe mine ma deranjează putin ideea de albuse crude. Nu atat pentru ca au o antivitamina B6, cat pentru ca sunt puternic alergizante.

Asa ca am modificat putin reteta si, in locul celor 5 oua, am folosit doar un galbenus si un pahar de lapte in care am dizolvat 4 g de faina de carob, pe care le-am adaugat in amestecul de cacao.  Am congelat, am mixat, am amestecat cu frisca batuta. Et voilà!

In reteta mea scrie de 4 ore la congelator, dar pana se intareste, ia mai mult timp.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ce nu-ți spune nimeni cand iei un credit imobiliar…

…sau mai bine zis ce nu ne-a spus nimeni, dar ar fi fost bine sa stim. La o nunta, cineva, la plecare, le-a spus mirilor: lasati, ca data viitoare o sa fie mai bine. Asa si noi, cu creditul : data viitoare o sa fie mai bine. Doar ca ma indoiesc sa fie o data viitoare. Asa ca poate experienta noastra îi  ajuta pe altii.

Sa incep cu inceputul: dupa multe vizite de case,  am vizitat casa (aproape) ideala. La noi in cartier, pret abordabil, grădină, grădină (da, de doua ori gradina, ca ne doream mult). Aproape ideala, ca eu voiam o bucatarie mare, ceea ce nu e cazul.

Nu ne pricepem la negociat, asa ca am scazut pretul mai mult din greseala. Am mai spus cum am facut, nu aici pe blog,  deci repet ca sa fie povestea completă. Am vizitat, ne-a placut, dar ne-a fost groaza de mutare, de schimbare. Asa ca zilele treceau, iar fiul ne tot intreba daca am facut o oferta. Ca sa scapam de gura lui, am facut una mult sub suma initiala, ca sa nu riscam sa fie acceptata. Dar a fost. Stati ca fac si un calcul: am scăzut pretul cu 6.75 %.

Toate bune pana aici: in sfarsit casa (aproape) a visurilor ne astepta pe noi. Am semnat compromisul de vanzare si ne-am pus pe cautat finantare. Aveam 3 luni la dispozitie, pare mult 3 luni. Din start, o banca ne-a propus o dobanda de 1.25%, ceea ce e bine. Numai ca toata lumea iti spune sa negociezi. Deci am mers la inca o banca. Apoi la banca noastra, care a spus ca se va alinia la oferta bancii initiale. Pana am ajuns aici trecuse deja o luna. Intre timp, un courtier ne tot facea ochi dulci si ne propunea marea cu sarea.

Mai aveam prin serviciile noastre cîte un credit complementar: eu de 0%, sotul de 1%. Retrospectiv vorbind, cel de 1% nu merita bataia de cap sau timpul pierdut. Si nici tona de hartie care a trebuit imprimata si completata.

Plus ca toate creditele astea sunt legate. Cei cu creditele complementare iti cer hirtii de la creditul principal, banca  cere la randul ei actele de la creditele complementare, pe care nu le poti avea, pentru ca (nu-i asa?) banca nu ti le da, si uite asa, te invarti in jurul cozii.

Toate creditele mai trebuie si asigurate. In Franta se prefera asta, si nu ipotecarea. Asigurarea ridica pretul creditului, in ciuda dobanzii mici.

Si pentru asigurare, toti binevoitorii te indeamna sa negociezi. Ba unii iti dau adrese de oameni de treaba, care fix cu tine (ce sa vezi?!) nu-s chiar amabili, ba nici nu par interesati sa iti asigure creditul. De fapt, in toata aventura asta, pari singurul interesat, restul functioneaza cu incetinitorul.

Deci iei o programare la asiguratorul caruia ii esti client, dar degeaba esi client fidel cu casa, masina si asigurarea de viata, nu este loc pentru  tine in orarul lor decat peste doua saptamani. Dupa ce te vezi cu el si mai scrii cateva mailuri la care n-ai raspuns, insisti totusi si ti se spune ca n-are rost sa apelezi la el, oferta lui e mult mai slaba decat a bancii.

Spre sfarsitul celor 3 luni, apare courtierul cu o oferta de neratat, de 1.1%. O iei, mai mult ca sa te razbuni pe banca ta, care taraganeaza cu răspunsurile si sa ai un motiv sa iti iei frumusel contul si sa pleci la banca cea cu 1.1%. Faca iei in calcul banii pe care ii platesti curtierului, economia e minima. Doar ca banca cea noua e la fel de lenta ca toti cei dinainte (bănuiesc ca e o tactica) si te mai trimite si la analize pentru asigurarea creditului. Cu asigurarea asta mai iei o palmă virtuala când constati ca degeaba esti asigurat,  din cauza varstei, o multime de riscuri nu mai sunt prevazute, spre finalul perioadei creditate nu mai raman multe riscuri pentru care sa fii asigurat. Dar, bineinteles, pretul asigurarii nu scade. Un prieten ne spunea ca, din cauza de tratament pentru hipertensiune, asigurarea nu le acopera riscul de a muri de inima, dar pretul nu scade in consecinta.

Iar acum stam ca pe ace:  ceasul ticaie, ticaie: peste 2 saptamani ar trebui sa semnam. Vanzatorul casei asteapta, mutarea lui e deja prevazuta. Hotelurile noastre timp de 8 zile in drum spre Romania sunt si ele prevazute dinainte de planurile cu casa,  o  parte din rezervari sunt nerambursabile.

Tragem linie si unde ajungem? Negocierea creditului nu o sa acopere cele 3 luni de chirie platite in plus pe locuinta actuala,  probabil o se adauge la pierderi si hotelurile gata rezervate.

Iar dobanda  am fi platit-o in cei 17 ani in care o sa curga creditul, chiriile, courtierul si hotelurile le platim acum.

Se adaugă la toate astea timpul si mai ales stresul.

Si toate astea nu ni le-a spus nimeni.

Daca le-am fi stiut, am fi luat primul credit oferit.  Ca negocierea nu e totdeauna solutia cea mai economică .

Pentru mutare o sa luam o firma. Lumea spune ca si pentru asta trebuie chemate mai multe firme si facute devize. Poate sa spuna lumea ce o vrea, noi ne-am invatat lectia. Sa negocieze altii daca vor!

 

 

 

 

In ultima luna….

 

Am fost…la o aniversare surpriza. Emotionant. Momentul cand sarbatorita a dat cu ochii de invitati…cred ca multora ne-a facut sa ne dea lacrimile Ne-am revazut cu oameni pe care-i stim de aproape 20 ani, parinti ai colegilor de gradinita ai copiilor. Unii copii de atunci, adultii de azi au venit si ei. Impresionant ce oameni faini au devenit.

Am fost… la un film pe care il recomand: Everybody knows. E primul film in care o vad jucand pe Penelope Cruz, pana acum credeam ca e mai mult frumoasa decat buna actrita. Acum cred ca e amandoua 🙂

Am fost…la o nunta. N-am stiut ca si la nunti se povesteste viata mirilor, de cand au fost copii pana in momentul de fata. Mi-a amintit de alte evenimente, la care se face asta.

Am fost…la o inmormantare. Cineva care se vindecase de cancer acum un an, dar a facut o criza cardiaca. Ocaziile astea iti reamintesc ca viata trebuie traita din plin. Slujbele catolice mi se par demne si impresionante.

Am fost…la spectacolul de sfarsit de an de la scoala primara a fetei. Minunat. Organizat de invatatoare, copiii au avut fiecare rolul lui, au fost si bucati corale. Costume superbe, copii frumosi si talentati, cu totii. Pentru parinti a fost o surpriza, n-am stiut decat titlul spectacolului: primisem  invitatiile din timp. Inainte de reprezentatia pentru noi, se antrenasera prezentand piesa in fata altor clase.

Am fost …din nou la Baden Baden. A fost la fel de bine. Ne-a placut la fel de mult la bai. Am mers mult. Am mers si la opera, ne-a placut, mi-a amintit de vremurile copilarie cand mergeam la Opera din Cluj si lumea era imbracata la 4 ace. Pentru ca aici lumea se imbraca mai mult cum apuca la evenimente de genul asta.  Am stat la acelasi hotel, am baut zilnic cafea la cafeneaua BB si am descoperit un restaurant la coltul strazii , unde am savurat sparanghel fiert sau in supa. De vreo 3 ori, ca avem obiceiul sa ne intoarcem unde ne-a placut.

Am fost… la Lausanne. De fapt ne-am reintors la Lausanne, dar n-am scris de prima vizita. Am avut de dus-adus studentul casei. Prima data era toamna, vreme nu prea buna, ni s-a parut un oras obisnuit. Acum, parca l-am vazut cu alti ochi. Am stat la un hotel chiar langa gara, dar pe o strada inverzita si linistita, ne-am plimbat prin cartier si am admirat lacul de sus.

Pozele nu-s prea bune, de cateva luni mi s-a stricat aparatul si nici nu simt nevoia sa il repar. Pentru putinele poze pe care le fac, ajunge telefonul.

Mi s-a parut un oras perfect pentru locuit, cu multe parcuri, multi tineri, cu vedere superba la lac…

Si data asta am profitat de cardul care ofera gratuitate pe mijloacele de transport. E oferit turistilor care se cazeaza in oras si mi se pare o idee geniala.

Am fost la… Troyes, mi se pare un oras frumos de vizitat, mai putin de locuit. Daca treceti prin zona, luati-va o ora-doua sa il vizitati, in mod sigur nu o sa regretati. Iar pe una din strazile centrale turistice este o inghetata artizanala buna-buna 🙂

Tot in drum spre Lausanne, ne-am oprit sa mancam intr-un oras de care nu stiam nimic: Avallon. Raman impresionata in continuare cum in Franta te opresti in orase mici, de care nici n-ai auzit si descoperi frumuseti. Turnul imi aminteste de cel din Sighisoara sau nu mai tin bine minte cum era la Sighisoara 🙂

M-a impresionat catedrala de acolo, care e in forma actuala de … 1000 de ani. Exista si inainte, doar ca acum o mie de ani a fost marita. N-am facut poze, in biserici prefer sa stau, sa admir, mi se pare nepotrivit sa fac poze in interiorul unei biserici.

Ma intrebam retoric oare ce faceam noi romanii, cand francezii construiau lucruri asa frumoase. Tineam turcii ca ei sa-si construiasca bisericile si castelurile? Sotul mi-a raspuns ca are o vaga banuiala cum ca n-aveau nevoie de ajutorul nostru ca sa se apere de turci 🙂

Am vazut… un filmulet foarte impresionant despre insula Ada Kaleh, de la prietena mea din Romania, aici . Ca tot vorbeam de turci.

Am citit…un articol interesant despre blestemul care urmareste anumite familii aici.

Si voi ce ati mai facut?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Din revista de consumatori: despre turism si ecologie

Articolul care mi-a atras atentia azi e despre efectele perverse ale turismului de masa. Mai ales ca anul trecut Praga m-a dezamagit din cauza aglomeratiei de turisti si magazine turistice, iar acum 2 ani, Venetia e cea care m-a dezamagit, pentru ca degeaba o fi frumoasa, daca te inghesui alaturi de alte mii de turisti sa ii vezi frumusetea, farmecul s-a cam dus. Si mi se pare ca de la an la an , peste tot sunt tot mai multi vizitatori si cozile tot mai lungi ca sa intri in muzee sau alte obiective turistice. Acum aproape 20 ani a trebuit sa asteptam putin ca sa intram la castelul Neuschwainstein, insa acum 4 ani, cand am vrut sa-l vizitam, am preferat sa il admiram din exterior, ca doar nu era sa stam la cozi cu ceasurile ca sa putem intra. Si vorba unei prietene romance: poate noi romanii avem oroare de cozi mai mult decat alte neamuri, ca la prea multe am stat pe vremuri. O prietena care viziteaza zilele astea Barcelona spunea ca biletele pentru parcul Guell trebuie cumparate in avans, pentru anumite ore. Acum 8 ani intrai cand voiai…

Mi-am pus destul de des intrebarea si cat polueaza avioanele, ca de benzina sau motorina am auzit, dar de avioane nu se prea vorbeste, ca si cum ele ar functiona pe baza de aer. Mai ales ca pe langa poluarea care vine de la kerosen, in zona noastra ne confruntam foarte mult cu poluarea fonica data de avioanele de la aeroportul Roissy. Din cand in cand culoarele de zbor se modifica, in asa fel incat galagia sa afecteze in mod oarecum egal pe toata lumea din zona, dar chiar si acum, daca sunt atenta, aud in continuu zgomotul si daca ne uitam pe cer , in orice moment vedem minimum 4 avioane.  Si noi locuim relativ departe de aeroport, dar in zona adiacenta nu cred ca e usor de trait.

Si ce spune articolul? Ca un simplu zbor cu avionul pana la NewYork consuma jumatate din cota anuala de carbon a unei persoane. Un dus intors fara escala genereaza mai mult de o tona de dioxid de carbon per pasager, ceea ce reprezinta mai mult de un sfert din amprenta anuala de carbon a unui francez. Care amprenta e deja prea mare, pentru ca ar trebui limitata la doar 2 tone de CO² de persoana, ca incalzirea globala sa fie de doar 2°. O veste proasta: intr-o lume « decarbonata », ar trebui sa renuntam la calatorii. Intr-un studiu din prestigioasa revista Nature Climates Change, se arata ca turismul e responsabil de 8% din emisiile de carbon. Iar calculele au fost facute in 2013, de atunci, tursimul a progresat cu 4% pe an. Cu ocazia Conferintei pentru climat COP21 din 2015, toate tarile pamantului s-au angajat sa reduca drastic emisia de CO², dar au scutit de acest efort…industria aeriana.

Firmele aeriene au inceput totusi sa dezvolte parteneriate cu asociatii care se ocupa cu proiecte de dezvoltare ecologica.

De multe ori trenul costa mai putin decat avionul, iar daca luam in calcul si impactul ecologic, la un drum Paris-Berlin , de exemplu, trenul genereaza de 10 ori mai putin CO² decat avionul. Iar un drum cu trenul permite ca turismul sa isi regaseasca latura originara de explorare a necunoscutului, care s-a pierdut odata cu GPS-ul, telefonul portabil si ghidurile turistice. Trenul permite aprecierea distantei fizice care ne desparte de diferite zone, cu o cultura si civilizatie diferite de ale noastre, in timp ce avionul « teleporteaza » turistul in mijlocul lor.

Iar in ceea ce priveste numarul turisti, in multe locuri se iau masuri drastice. Zicea primarul Barcelonei « Intelegem ca multa lume apreciaza orasul nostru. Dar a devenit un parc de distractii turistic, de fiecare data cand un magazin alimentar se inchide, un magazin de suveniruri ii ia locul ».Turistii internationali au crescut de la 25 milioane in 1950 la 647 milioane in 2000, la 1.3 miliarde in 2017.  In multe orase mari, locuitorii se simt amenintati de valurile de turisti:  18 milioane la Amsterdam, 16 milioane la Florenta, 30 milioane la Barcelona. Preturile imobiliare au explodat, au crescut galagia, aglomeratia, iar orasele isi pierd…sufletul. Venetia a decis ca unele strazi sa fie accesibile doar locuitorilor ei, Barcelona a interzis constructia hotelurilor in centrul ei, Amsterdamul refuza deschiderea noilor magazine turistice, Dubrovnik-ul a impus o limita zilnica de 4000 de vizitatori. ca lumea sa nu mai pinicheze pe strada, Venetia a eliminat bancile din centru, iar Florenta stropeste treptele monumentelor istorice la ora pranzului. Islanda a crescut TVA-ul pentru servicii turistice de la 11 la 22.5%.

In tarile europene si din America, autoritatile reusesc sa gereze invazia turistica. Mai grav este pentru tarile in curs de dezvoltare, care n-au mijloace financiare ca sa isi protejeze patrimoniul de distrugerile provocate de explozia de vizitatori. In Iordania, Patra de degradeaza datorita celor 1 million de turisti anual, cea mai celebra plaja din Tailanda, Maya Bay a fost inchisa pentru citeva luni ca sa permita coralilor sa se regenereze. Fiecare tara face cum poate: Peru limiteaza numarul de vizitatori pentru Machu Picchu, India face la fel pentru Taj Mahal.

Gesturile pentru un turism (mai) responsabil:

Limitati avionul. Privilegiati zborurile directe (emisia de CO² e mai mare la decolari si aterizari)

Plecati pentru mai multa vreme. Amprenta carbon a zborului e « rentabilizata » pentru o durata mai lunga

Alegeti cazari eco-responsabile: pensiuni tinute de localnici, couch-surfing. Exista un label de mediu La clef verte/green key pentru hoteluri, campinguri, etc ecoresponsabile.

Privilegiati trenul si autobuzul locale in detrimentul zborurilor sau taxiurilor. Ador localitatile unde odata cu cazarea, primesti un card pentru calatoria gratuita cu transportul in comun.

Economisiti apa. In loc de apa imbuteliata, folositi un recipient pe care sa-l reumpleti. Tineti cont si de disponibilitatea apei in regiunea vizitata si adaptati-va consumul (dus baie) la ea.

Mancati local, nu produse importate. Fructe si legume care cresc in zona.

Respectati locurile vizitate. Incercati sa reduceti activitatile care afecteaza mediul.

Bine, mie imi da mana sa spun ca daca ar fi dupa mine as desfiinta avionul, pentru ca am fobie si nu-l iau niciodata. Desi daca nu-l iau din alte motive decat ecologice, cred ca nu se pune 🙂 Sau se pune doar pe jumatate?

Apa in general ne ducem de acasa, filtrata. la munte bem apa de robinet, la Viena am observat ca apa e f buna. Iar pentru noi, vacantele sunt in mare parte si despre mancare si specialitati locale 🙂

Ce mai aplicam noi ca sa reducem impactul ecologic: la hoteluri nu luam cu noi la plecare pixuri, creioane, sapun, geluri de dus, truse de toaleta si alte fleacuri puse la dispozitia turistilor. Ca doar le avem pe ale noastre. Nu am luat nici papuci de casa (din aia super ordinari made in China). Iar de la o vreme punem pe usa eticheta cu « nu deranjati » si am observat ca femeile de serviciu (le-am explicat ca plecam, dar ca nu-i nevoie de menaj) se bucura ca au o grija mai putin.

Alfel, am oroare de tot felul de lucruri pentru turisti, gen trenulete. Dar sotul e amator. La fel cum am oroare de parcurile de distractii. Si de gradinile zoologice. Si nu m-as duce la un safari. N-as vizita o tara mai saraca, unde as avea senzatia ca ii exploatez pe localnici. Tin minte ca am vazut la o emisiune cum niste turiste frantuzoaice se tiganeau cu un egiptean pentru o calatorie cu barca de 50 centime. Si nu m-as duce int-o croaziera cu un vapor de-ala cu multe etaje. Si ma opresc aici, ca sigur nu intereseaza pe nimeni ce n-as face eu.