Dictatura EGO-ului de Mathias Roux,

 « La dictature de l’ego, En finir avec le narcissisme de masse » de Mathias Roux

De ceva vreme voiam sa scriu un articol cu cate cate putin de mai multe carti pe care le-am citit. Dar cartea asta m-a facut sa inteleg niste lucruri pe care le intuiam,  fara sa fiu in stare sa le explic, deci merita sa ii dedic un intreg articol. Cartea trebuie citita incet si digerata, unele fraze le-am citit de 2-3 ori ca sa le inteleg mai bine. Articolul initial era prea lung, asa ca am mai taiat bucati, ca sa il fac mai usor de citit. De aceea uneori poate e o trecere prea brusca de la o idee la alta.

Autorul e filozof si profesor de filozofie. Filozofii ne invata sa ne ferim de certitudini si de bunele intentii. Filozoful nu stie neaparat mai mult decat altii. Dar stie sa repereze mistificarile si ideile false care par adevarate. Un filozof e suspicios si se fereste de efectele de moda. Nu o face din snobism sau dintr-un complex de superioritate. Doar ca se fereste de ravagiile create de unanimitate. Stie ca delirul e mai periculos daca e colectiv decat daca delirezi de unul singur si ca, de fiecare data cand e repetata, o opinie castiga putina credibilitate iar in ziua cand nu mai e nimeni care sa se indoiasca, opinia va deveni un adevar admis, chiar daca e fals. De aceea filozofia predispune la prudenta si scrupule, ceea ce in alti termeni ar putea fi numita onestitate intelectuala.

Autorul spune ca o noua forma de narcisism a aparut de cateva decenii, a castigat tot mai mult teren si contribuie sa instaureze ca norma un raport la sine-insusi care e dictatura ego-ului. Cu sens dublu: dictatura pe care supradimensionarea ego-ului o impune societatii cat si dictatura ego-ului asupra indivizilor ei-insisi.

Contrar sensului psihanalitic original, noul narcisism nu are nimic patologic, nu inseamna viciu sau defect. In contextul actual, chiar daca se refera in primul rand la individ, este strans legat de situatia politica si ideologica a epocii noastre. Tinerii de azi n-au devenit dintr-o data centrati pe ei insusi, ci sunt produsul societatii actuale.

Narcisismul actual pare un fenomen contradictoriu. E simptomul unei societati suferinde, dar devine in acelasi timp remediul acestei suferintei. A se vedea toate cartile, conferintele, ateliere, care se ocupa de dezvoltarea personala si a caror idee e sa te ocupi de tine, sa te iubesti, sa te gandesti la tine, sa te asculti, sa te asumi, sa-ti repari ranile….Narcisismul contemporan se prezinta deci ca o solutie la toata problemele sociale sau individuale cauzate de situatia prezenta.

Noi Narcisi sunt tot mai numerosi. Ei fac din viata lor o « story » pe instagram sau Snapschat. Isi fac incontinuu poze si se contempla. Selfie-ul de altfel e un petit miracol: pentru prima data ne putem privi in timp ce ne privim. In fata oglinzii ne putem vedea, dar nu ne putem vedea in timp ce ne privim. Pentru noii Narcisi, o experienta n-are rost sa fie traita daca nu e pusa in scena, daca nu e afisata si vizibila de toti « prietenii » retelei de socializare. De unde mania de a fotografia totul, tot timpul. Isi afiseaza viata si apoi consulta cu ingrijorare numarul de  » like »-uri. Descartes se refugia in singuratate ca sa concluzioneze « gandesc, de exist », Narcisii au nevoie de o conexiune permanenta, ca si cum ar fi singurul lor mijloc de a se asigura ca exista. Altfel spus: pentru ei interesul realitatii e de a le furniza un pretext ca sa se admire.

Noii Narcisi, in aparenta, nu duc lipsa de stima de sine, in asa fel incat dorinta lor de a spune ceva ajunge sa justifice faptul de a spune acel ceva. « Principala mea calitate? Sunt sincer, spun ce gandesc ». Ca si cum sinceritatea e acelasi lucru cu adevarul. Sunt convinsi ca unicitatea e o valoare si ca a nu tacea si a-ti da cu parerea despre tot inseamna sa fii fidel tie insusi. La inceput au fost blogurile, dar cu Twitter-ul, fara sa faca prea mult efort, parerile lor pot ajunge la urechile intregii lumi aproape instantaneu . S-ar zice ca asta se numeste democratie. Un om=o parere, orice imi trece prin cap devine opinia mea si nu ma sfiesc sa o impartasesc lumii intregi. Tot mai bine informat si mai putin politizat, noul Narcis se intereseaza de politica doar atunci cand estimeaza ca actualitatea merita ca el sa se mobilizeze, sa isi manifeste indignarea, nu ca sa isi manifeste vreo revendicare politica.

In afara de a-si expune viata, noii Narcisi incearca sa fie unici prin orice mijloc, chiar daca asta inseamna sa fie in ton cu ultima moda, deci sa faca parte din turma oilor avantgardiste. Traim epuca « tuningului » corporal. Corpul devine propria marca. Tatuaje, piercing, tot felul de tehnici … Practicile astea se inspira din obiceiuri stravechi, dar si-au pierdut semnificatia originala de a indica apartenenta la un trib, comunitate sau, mai rau, ca sa insemne proscrisii, sclavii (infierarea lor).  Daca la origine tatauajul inseamna ca individul nu-si apartine in totalitate, acum e mijlocul de a afirma « eu sunt corpul meu, fac ce vreau cu el, pentru ca imi apartine ». La fel ca si selfi-urile, contul instagram sau Facebook, modificarile corporale participa la acelasi fenomen de scenarizare personala.

Si atunci care-i problema? In loc de a fi incantati ca toti suntem liberi sa facem ce vrem si sa spargem carcanurile vechilor legaturi sociale? Transformarea corpului nu e un fel de a scapa de un destin natural? Din pacate astea sunt doar fata vizibila si frumoasa a unei realitati mult mai sumbre.

Daca noul Narcis ar fi multumit de el, nu ar mai cauta atatea solutii ca sa se amelioreze. Sa privilegiezi imaginea, te face mult mai sensibil la semnele de imbatranire. In plus, intr-o lume modelata de si pentru cresterea economica, batranetea este vazuta azi ca o forma de obsolescenta umana. De unde avantul luat de chirurgia estetica. Obsedati de imagine, unii sunt gata sa faca orice ca sa ascunda semnele imbatranirii. Ironic, mijloacele utilizate pentru moment, mai mult scot in evidenta efortul celui operat decat ascund (a se vedea « botul de rata ») Iar intr-o lume unde imaginea este o valoare fundamentala, chirurgia estetica incepe de la varste tot mai tinere: implanturi de sani, de fese sau de pectorali…

S-ar putea crede ca fenomenul de narcisism e provocat de revolutia internetului. Noii narcisi sunt generatia millenials. Ei s-au nascut odata cu revolutia numerica, au fost crescuti de catre ea, pentru ea. Numai ca internetul e doar un instrument iar cei mai tineri dintre noi se dovedesc cei mai zelosi sustinatori.

Asa ca sa ne interesam de lucruri mai subtile, care, in aparenta n-au nici o legatura cu narcisismul, dar dovedesc de fapt importanta fenomenului.

Cum autorul e profesor, a observat schimbarile mentalitatii elevilor in timp. De exemplu  raspunsul elevilor la intrebarea « Care e opusul adevarului? ». Raspunsul de « fals » sau « neadevar » s-a schimbat de-a lungul generatiilor , iar acum, aproape in unanimitate, tinerii raspund « minciuna ». Doar ca a minti nu este contrariul adevarului, ci a enuntului care afirma adevarul, cine minte stie adevarul, dar il ascunde. Raspunsul asta reflex e simptomatic pentru epoca in care obtinerea adevarului este o problema secundara a faptului de a-l exprima sau nu. In epoca actuala fiecare isi exprima propriul adevar. Narcisismul impinge ideea de adevar inspre preferintele subiective(gusturi, culori), adevarul devine relativ. E adevarul meu, al tau…Relativismul  incurajeaza narcisismul: « adevarul meu valoreaza cat al altuia, trebuie sa il spun daca simt nevoia, de ce as tacea? ».

Relativizarea adevarului merge mana in mana cu raportul elevilor in ceea ce priveste cunoasterea. Citatul lui Protagoras « omul e masura tuturor lucrurilor » devine « eu sunt masura tuturor lucrurilor ». Pentru multi dintre tineri, daca ceva nu-i intereseaza deajuns, nu fac nici un efort sa-l inteleaga. Pentru ei cunoasterea nu are valoare  decat in masura in care le trezeste interesul. Or, cum poti fi interesat de ceva pe care il ignori inca? Cultura, stiinta, presupun eforturi inainte de a le cunoaste: doar dupa ce le cunostem putem sa ne bucuram de ele. Multi elevi, in loc sa se lase pe mana profesorului pentru ca, impreuna, sa ajunga la cunoastere, spun ca nu sunt motivati, iar profesorul n-a stiut sa-i faca suficienti de interesati.

In 1979 a aparut in Statele Unite cartea premonitorie a lui Christopher Lasch: « Cultura narcisismului- viata americana la varsta declinului sperantelor ». Lasch se sprijina pe fapte deja evidente iar vitorul i-a dat intru totul dreptate: cartea are un spect profetic. Lasch spunea ca « viata moderna este asa de mediatizata ca si cum toate actiunile nostre ar fi inregistrate si transmise simultan la un public invizibil ». Sensul identitatii depinzand din ce in ce mai mult de imagine, Lasch spune ca individul nu mai percepe evolutia personala ca pe un rezultat al unei educatii intelectuale si afective, ci prin prisma transformarii aparentei lui. Fixarea pe aparenta alimenteaza frica si refuzul de a imbatrani. Analiza lui Lasch demonstreaza, deci, de exemplu, ca nu selfie-ul ne-a facut narcisisti, ci ca selfie-ul are succes tocmai pentru ca suntem narcisisti.

Narcis sufera de fapt de ceva, iar narcisismul e solutia ca sa suporte suferinta, dar fara sa o vindece. Scenarizarea vietii cu scopul deopotriva de a se privi traind ca si de a se exhiba, tradeaza de fapt o nevoie de a fugi de sine-insusi. Imaginile, transformarea aparentei reusesc sa il faca un obiect al vietii ca sa nu trebuiasca sa devina subiect. Se poate afirma ca Narcis se iubeste si se detesta in acelasi timp si e multumit de el in timp ce se simte foarte vinovat de ceva.

Neo-narcisismul rezultă dintr-un exces de libertate asociată cu o lipsă de apartenență socială. Mai liberi decat inainte ca sa ne alegem profesia, iubirea, valorile, relațiile, nu ne mai definim prin prisma legăturilor sociale in care suntem prinsi inca din nastere. Aceste legături constituiau inainte un carcan din care nu se putea iesi. Dar libertatea de azi de a ieși se plătește cu prețul culpabilitatii de a nu găsi fericirea, iar culpabilitatea duce la reactii de apărare care au ca rezultat dezvoltarea unei personalități narcisistice.

Lasch considera ca libertatea individuală, care împiedică in principiu ca oamenii sa fie supuși altor oameni, a instaurat totusi, pe nesimtite, o altă formă de dependență: de aparatul administrativ si tehnocratic de stat si de intreprinderi. Astfel, în ciuda iluziilor sporadice de omnipotență, Narcis are nevoie de ceilalti, nu poate trăi fără un public, iar constrângerile instituționale nu ii aduc libertatea de a fi autonom . Narcisismul este deci consecința imposibilității de a se bucura de libertate într-o lume care face imposibilă procurarea mijloacelor de a fi autonom.

Curentul de dezvoltare personala a apărut în Statele Unite la sfârșitul anilor 50. E un ansamblu vast de practici si tehnici predate in ateliere, carti, conferințe, seminarii, coaching etc care sunt destinate ameliorarii calității resimțite a vieții. Toate tehnicile au ca numitor comun faptul de a face dintr-o persoana deopotrivă cauza problemei de care suferă cât si solutia ei. Problemele existențiale a ar avea la baza o dificultate individuala: lipsa de stima de sine sau de încredere în sine, lipsa de iubire fata de el însuși, incapacitatea de a se asculta, de a se ingriji… Oricare ar fi problema, calea de a o rezolva e blocata de un obstacol plasat acolo chiar de individul insusi, deci solutia e doar in el. Daca toate eforturile de dezvoltare personala pe care le face nu se bucură de succes, individul, deja dezamăgit dar inca plin de speranță își zice ca n-a găsit ceea ce i se potriveste, asa ca incearca iar si iar, noroc ca are de unde (ba un curs, ba o carte de dezvoltare personala…).

Exista doua moduri de a menține ordinea socială, adica ierarhia piramidală, repartiția inechitabila a bogățiilor si accesul inegal la resurse (unde prin resurse se inteleg si timp, distracții, cultura…).

Prima: deținătorii puterii reprima frontal orice veleitate contestatară si, în cazul asta, folosirea violenței e inevitabilă într-un moment sau altul

A doua: cei puternici fac in asa fel ca cei slabi sa nu-si dea seama ca inechitatea se trage dintr-o forma de organizare socială apărută în decursul istoriei . Dezvoltarea personala face parte din ansamblul de dispozitive de control menite să reproducă un sistem de dominare, care e el însuși în serviciul unei ordini sociale caracterizate de inegalități.

Afirmatia precedenta poate fi bănuită că si complotista. Doar ca autorii practicilor de dezvoltare personala nu sunt ei înșiși beneficiarii efectelor acestor practici si nici nu-și dau seama de efectele politice ale practicilor pe care le propun. Ei sunt doar niste complici involuntari.

Cultura dezvoltării personale a invadat in asa masura mințile noastra, încât toate relele existenței sunt abordate doar prin prisma sănătății mintale. Orice problema este vazuta la urma urmelor ca o problemă personală a cărei solutie, în consecința, depinde de individ. Cand cineva se simte nedreptățit, se eludează astfel conținutul indignării pentru a se concentra asupra sentimentului, a ce resimțim. Deci nu problema care a declanșat reacția e importanta, ci modul in care am reactionat la ea, asa ca se propune să lucrăm cu propriile sentimente ca sa o rezolvăm. Ceea ce duce la genul de abordare: « De ce simti ca situatia e inechitabila? Poate ca te compari cu altcineva? Oare iti lipseste increderea in tine sau te indoiesti de sentimentele sau alegerile tale? Incearca sa vezi ce sta la baza sentimentului pe care il ai, asa o sa reușești, printr-un efort conștient, sa iti schimbi perspectiva si sa te eliberezi ».

Focalizarea pe dimensiunea subiectivă merge mana in mana cu ștergerea progresivă a dimensiunii colective. Se evaluează dimensiunea socială a dificultăților. Chiar cand terapeutic vorbesc de « iubire », « sens »… definesc termenii doar strict in termeni de nevoi afective personale. Nu le trece prin cap subordoneze aceste nevoi altora, unei cauze sau tradiții exterioare.

Psihologizarea raporturilor sociale duc la o depolitizare a societății. Fiecare devine propriul responsabil, nu mai face legătura între propriile probleme si conditiile de viata si relatiile umane pe care organizarea societății in general si diviziunea socială a muncii i le impune. Individul vede lipsa de putere ca pe o incompetență proprie, lipsurile ca pe o problemă proprie. Cultura terapeutică pune pe umerii individului toata greutatea nefericirii lui cat si responsabilitatea de a pune punct acesteia. Întreține dubla iluzie care il face sa creada ca daca e responsabil, n-avea decat sa evite situatia care il face sa sufere si ca el e cel mai in masura sa iasa din ea, ca doar e liber.

Dezvoltare personala impune ideea ca evolutia lumii depinde e evolutia personală a fiecăruia. Asta promoveaza tot mai mult egotismul si ne anihilează orice veleitate de a privi in afara si a ne identifica unui grup, colectiv…clase. Doar ca suntem produsele unei structuri obiective. Politica inseamna sa ne punem intrebari despre dimensiunea comuna a societatii. Toti suntem mai mult sau mai putin dependenti de un grup si binele personal vine si din binele comunitatii careia ii apartinem, Venim din istoria comunitatii, iar viitorul nostru depinde de ea.

Exista si o mare asemănare intre dezvoltarea personala si metodele de management ale întreprinderilor. Individul se pliază singur pe așteptările întreprinderii. E docil si eficace, si a interiorizat așteptările intreprinderii nu ca pe niște constrângeri, ci ca pe niște oportunități . Pentru responsabili, schimbarea de paradigmă e imensa: nu se mai tine cont de factori obiectivi cum ar fi ritmul sau organizarea muncii, stresul , suferința sau salariul inadecvat. Coachingul vizează soluții ce tin de angajat si nu de condițiile mizerabile din întreprindere. (Asta imi aminteste de multinaționala unde lucreaza sotul, unde lucrurile merg rau, dar acum lumea e invitata la un seminar de « lacher prise »… ( oare sa renunți la control s-ar spune in romaneste?). In fond e vorba de renunțarea la gândirea critică, cu scopul de a adera la cauza comuna. Deci prin asa zisa dezvoltare personala azi oamenii sunt stimulați să fie cât mai eficace, sa dea ce e mai bun din ei…întreprinderii.  Daca nu suntem atenți, timpul liber poate deveni încet încet tot un timp dedicat lucrului. Frontiera dintre munca si timp liber devine tot mai ingusta.

Majoritatea invitațiilor de a « prelua controlul vieții » sunt nici mai mult nici mai putin decat îndemnuri un egocentrism contaminat de ideologia capitalului uman. Mai degrabă decât preluarea controlului, e vorba de o deposedare si de o neputință generalizată. Dovada e apariția tot mai multor ghiduri practice care ne învață ce credeam ca stim deja: manuale, metode, sfaturi tutoriale. ..De la  » cum sa fii părinte,bunic, socru », « cum sa faci ordine », trecând pe la « cum sa dormi », « cum sa ceri ceva », « cum sa te hranesti » si chiar si « cum sa respiri ». Ne simtim neștiutori, atinși de obsolescenta, ca sa putem cumpara « solutia ». Suntem infantilizati si responsabilizati in acelasi timp. Trebuie să învățăm totul si in acelasi timp sa ne responsabilizam. Doar ca infantilizare+responsabilizare=culpabilizare. Si dupa ce am tinut cont de toate sfaturile, ne vom simti si mai vinovati de a nu fi reușit.

Bineinteles, toate metodele astea au si partile lor bune, interesante, cu care nu putem fi decât de acord. De multe ori ele amesteca tradiții etice și spirituale de o valoare incontestabilă. Sau sfaturi inspirate din înțelepciunea populara. De aceea multa lume are de castigat de pe urma lor. Dar Lasch zicea: se încrede în dezvoltarea personala doar cel care nu crede in nimic. Fals panaceu, îndemnul la un narcisism de masa e de fapt un rau care se adaugă răului

Concluzia cartii e ca narcisismul ne îndepărtează de noi-insine. Cand vrem sa existam imaginar pentru altii care doar consuma imaginile, trecem pe langa viata noastra. Sa ne dăm dreptul de a tăcea, de a nu ne exprima parerea despre orice, de a fi indiferenti la subiectele de societate impuse de formatori de opinie. Sa nu avem încredere în toata fericirea care ni se vinde. Si sa ne ghidam dupa maxima Sapere aude, adica sa avem curajul de a ne folosi propriul simt al rațiunii.

Si ca o completare la cele scrise: am auzit azi la radio prezentarea cărții « Dezvoltare (im)personală: Succesul unei imposturi », în care autoarea, Julia de Funes(nepoata celebrului ei bunic) , doctor în filozofie, critica  si ea toata industria asta înfloritoare ego-centrata, zicand ca duce la o formatare a oamenilor, la o dependență de acești coach-i. Ea recomanda sa citim in loc carti de filozofie si sa ne practicam hobbyurile, ca ne fac mai bine 🙂