Gem de fructe de soc

Nu stiu altii cum sunt, dar eu, dupa ce am stat acasa atata timp in martie si aprilie, parca as tot continua sa stau. Asa ca mi-am luat dintr-una 4 saptamani de vacanta, desi plecam doar 10 zile. Am timp de stat acasa, deci de facut tot felul de lucruri, pe care altfel le aman. Si pentru ca anul asta nu mai avem afine de la munte ca sa facem gem si pentru ca arbustii de soc sunt plini de fructe, am hotarat sa fac gem din fructele de soc. E inutil sa mai spun cat de sanatoase sunt aceste fructe, cum contin ele tot felul de antioxidanti si vitamine. Fructele in stare cruda au un puternic efect laxativ si vomitiv, deci nu sunt recomandate a fi consumate decat in cantitati foarte mici. Efectul dispare in urma fierberii. Eu mananc cate 15-20 boabe pe zi, fara nici o problema. Ma gandesc ca prin fierbere se pierd si substantele cele sanatoase.

Pentru gem am folosit fructe bine coapte. Am facut o prima tura de gem ca sa testez reteta: am folosit zahar de trestie nerafinat, jumatate din cantitatea de fructe. Deci 1/3 zahar si 2/3 fructe. Gemul rezultat a fost prea dulce pentru gustul nostru, iar aroma de zahar nerafinat prea puternica. Am cumparat deci zahar alb pentru tura urmatoare, insa l-am folosit intr-o proportie mai mica, aproximativ 1/3 din cantitatea de fructe. Mai exact la 3.2kg de fructe am adaugat 1 kg de zahar. Am lasat peste noapte fructele de soc cu zaharul, astfel ca a doua zi fructele inotau in sirop. Am adaugat sucul de la o lamaie si am fiert totul cam o ora. Chiar inainte de a se termina fierberea, am blenduit amestecul cu ajutorul blenderului cu picior. Asta pentru ca observasem la prima tura, cea de test, ca gemul s-a separat prea tare intr-o parte « solida », cu fructele, si alta lichida, de sirop. Nu l-am blenduit chiar de tot, ca sa ramana si fructe intregi. L-am mai lasat sa dea cateva clocote si l-am turnat in borcanele pe care le sterilizasem in prealabil in cuptor, le-am inchis bine si le-am pus in paturi, ca sa se raceasca incet. Invatatura de minte de la prima tura: am cumparat capace noi, cele refolosite, oricat de bine ar arata, nu se stie daca sunt perfect etanse.

Asa de bine a iesit gemul, incat ma pregatesc sa fac sirop si/sau jeleu de fructe de soc. Si poate voi scrie un articol despre cum cele mai mari recolte le avem de la plante pe care nu ne-am batut capul sa le plantam sau ingrijim, gen soc, rubarba, fragute. Din flori de soc am facut de multe ori socata, si totusi au ramas destule cat sa avem o gramada de fructe.

Completare din 19/08/2020: am descoperit din întâmplare ce buna e combinația de gem de rubarba/fructe de soc. Mai multa rubarba si niste resturi de soc, ca atata aveam. Iar culoarea roz a gemului e minunata.

O « buruiana » prețioasă: Fumaria officinalis (fumarița)

Initial voiam sa pun subtitlul « in viata nimic nu-i intamplator » si ma pregăteam sa filizofez pe tema asta, ca eu sunt convinsă că oameni, lucruri sau situatii apar in viața noastră exact cand avem nevoie de ele, asa si cu planta asta. Dar las filozofia deoparte, si incerc sa ma tin doar de aspectul practic. Zic ca incerc, mai dau putin si pe alaturi.

Scriam eu aici despre buruienile utile din gradina. Ba chiar am profitat mult anul asta de pe urma asa ziselor buruieni, cand, în martie, la începutul izolării, timp de 2 saptamani n-am mai facut nici o cumpărătură, iar salatele noastre aveau ca bază frunze de patlagina, de fragi, de zmeura, de păpădie de ciubotica cucucului, de cerențel si de bănuți , la care adaugam germeni facuti in casa si rosii uscate.

Azi dimineata, după 2 zile in care o migrenă m-a țintuit la pat, am iesit in gradina si m-am apucat sa plivesc prin straturile de rosii si dovlecei. După ce am smuls o parte dintre plantele de rosii care (nu-mi explic cum) au iesit printre cele plantate, am mai smuls si volbura si ceva iedera terestra. Volbura e si ea o buruiana folositoare: florile sunt melifere, iar ea însăși e laxativa, dar prea se dezvolta si sufoca alte plante. Am mai dat acolo si peste o planta fina si drăguță cu flori roz si mi-am folosit imediat aplicația plantnet ca sa vad cum ii spune, iar apoi am studiat ce proprietăți are. Din titlu cred ca v-ați dat seama ca ii spune in latina Fumaria officinalis. Cat despre proprietăți, aici mi-am dat inca o data seama ca nimic nu e întâmplător. E o planta care reglează funcția hepatica. Migrenele mele sunt, conform autodiagnosticului pe care mi l-am pus, de origine hepatica. Va dati seama ce bucurie pe mine, cand am vazut ca se foloseste in tratamentul migrenelor de origine hepatica. E o planta cunoscută din vechime si menționată inca de pe vremea lui Plinius cel batran. Are o actiune de stimulare a secretiei de bila (coleretica) si de evacuare a ei (colagoga) Are o actiune detoxifianta, iar fumarina pe care o contine intensifica eliminarea toxinelor prin intestine, rinichi, piele. Are si efect hipotensiv, un efect tonic si un oarecare efect antispasmodic. Pentru detoxificare se fac cure de cate 10 zile, nu mai mult, pentru ca efectul ei scade dupa acest timp. Se foloseste partea aeriană a plantei (frunze si inflorescenta) in infuzie, se gasesc si capsule sau extracte. Cum se poate folosi si sucul ei, eu am ales să o încorporez mixând-o in limonada pe care o bem zilnic de cand cu pandemia si in care oricum încorporez tot felul de frunzulite de prin gradina (salvie, menta, roinita, cimbru, urzici…). Se poate da si copiilor ca tonic , asa ca o sa folosesc pentru toți timp de 10 zile. Am văzut că mai am 2 plante de Fumaria prin gradina, o sa le urmaresc atent si recoltez semintele, ca sa fiu sigura ca se face si la anul. Desi legenda spune că nu se face din semințe, ci dintr-un abur sau fum care iese din pamant, de unde și numele. In tot cazul, a iesit doar in pământul bine săpat si debarasa de orice alta planta ce creștea obișnuit prin iarba grădinii. Tot urmărind ce mai iese sau nu prin gradina, ne-am dat seama ca multe plante au seminte sau rădăcini bine ascunse si așteaptă momentul prielnic (temperatura, umiditate, vecinătatea altor plante sau lipsa celor care le fac concurenta ori alte conditii pe care noi, oamenii, nu le bănuim).

As putea sa merg mai departe și sa va explic ca nici migrenele mele nu sunt întâmplătoare, dar asta nu cred ca e interesant pentru nimeni.

Tartă cu lămâie și brânză de vaci

Reteta asta vine dintr-o carte luată acum 15 ani dintr-o benzinărie. Pe vremea aia inca ma mai uitam la cartile ce se vindeau prin benzinarii. E printre putinele carti de bucate pe care le-am păstrat după o triere la sânge a bibliotecii, deci, în ochii mei, e o mică comoară din moment ce și-a păstrat locul. E o carte cu retete de tarte dulci si sarate, scrisa de Maxine Clark si frumos ilustrată. Din ea m-am inspirat pentru reteta de tarta cu brânză de capra si nuci de aici. Tot din cartea asta am invatat sa fac aluaturile de tarta. Cand te gândești că era o vreme când cumparam aluaturi de gata pentru facut tarta…si le spuneam tastelor mele « de casa… Acum cateva zile am luat cartea la răsfoit si am dat peste reteta cu lămâie și brânză de vaci, pe care am zis ca trebuie sa o incerc. Ne place mult tarta cu lămâie, dar o fac extrem de rar, având în vedere cantitățile enorme de zahar si de unt pe care le contine. Asta cu branza de vaci are o cantitate rezonabilă de zahar, nici nu mai trebuie sa o reduc, cum fac de obicei. Ca am mâncat-o la o singura masa deja nu mai e rezonabil…

Reteta:

-pate brisée din:

  • 150g faina
  • 75 g unt
  • 38 g apă

Se mixează la robotul de bucatarie sau la cel cu lama in « s » faina cu untul rece tăiat bucatele. Cand amestecul are un aspect nisipos, se adauga apa rece si se continua pana devine un aluat care se întinde si se pune in tava unsă si tapetată cu făină. Se pune tava la frigider, se aprinde cuptorul (180°C) si se pregateste umplutura din:

  • 400g branza de vaci (nu din cea clasica, de care eu nici nu gasesc aici, ci din cea cremoasa, ca o smantana groasa).
  • 2 oua
  • O lămâie bio
  • 75 g zahar (folosesc zahar nerafinat de trestie)

Se rade coaja lămâii, se stoarce, se amesteca coaja si zeama cu restul ingredientelor cu ajutorul unui mixer cu picior pana se obtine o crema netedă. In carte scrie sa se mixeze coaja de lămâie cu zahărul pana se obtine un praf fin, abia mai încolo se adauga peste restul ingredientelor, dar eu am luat-o pe scurtătură.

Am adăugat crema astfel obținută peste tarta si am pus-o in cuptorul preincalzit. Timp nu va dau, ca sunt adepta uitatului in cutor din când in când pana consider ca e gata. Uitatul in cuptor inseamna de obicei ca ma uit , dar trebuie sa recunosc ca uneori mai si uit de prajitura de acolo si o semi-ard. Zic semi-ard că vad uneori la brutărie lucruri pe care eu le consider de-a dreptul carbonizate, deci cred ca avem niste standarde extrem de diferite.

Doua precizări :

  • amestecul de branza e asa de lichid, încât mi-am zis ca sigur nu iese un lucru bun din el. Ei bine, a iesit excelent. Tarta e fină, ușoară si răcoritoare.
  • in reteta inițială aluatul se coace fara umplutura, iar abia apoi se adauga umplutura si se coace din nou. Bineinteles ca blatul va ieși mai crocant decat mi-a iesit mie, dar am luat-o iarăși pe scurtătură.

Am mai (re)gasit in cartea asta inca vreo 3-4 rețete de tarte sarate pe care le voi incerca in curând. Cred ca tuturor ni se intampla sa dam peste carti de bucate in care găsim rețete pe care le vedem la un moment dat cu alți ochi.

De 4 ori năut

Poate ajuta si pe altii sa scriu despre modul în care împușc 4 iepuri dintr-o lovitura, adică fac 4 feluri cand fierb nautul.

Intai vreau sa precizez sa spun ca sunt o mare amatoare de humus, s-ar putea spune că sunt dependentă de el. La început il făceam cu naut din conserva, apoi am trecut la naut fiert. Fierbeam mai mult si o parte il puneam la congelat într-un borcan. Desi pun diverse lucruri in congelator in borcane de sticla (supe, sarmale, sos tomate, humus…) nautul fiert e singurul lucru care a spart borcanul in care il congelasem. Si nu mi s-a intamplat doar o data, ci de 2 ori.

Însă cu statul asta acasa am pus la punct o metoda de a folosi o mare cantitate de naut pentru 4 feluri de mancare si nu mai congelrz nimic. Asa ca fierb acum cate 1 kilogram (dupa ce l-am lăsat la muiat vreo 20-24 ore) si prepar din el 4 feluri. Bine, un fel nu-l prepar eu, ci fiul, dar stiu si eu rețeta.

Așadar, după ce nautul a fiert (cam o ora jumatate) , fac asa:

  1. Iau din el cat e inca fierbinte (pentru ca mai tarziu nu-l pot separa asa bine de zeama lăsată, care se gelifica) o parte pe care o pun apoi la cuptor in strat subtire într-o tava si las pana se face crocant. După ce scot boabele , presar pe ele ulei de măsline, mirodenii si sare.
  2. Fiul prepară din o mare parte din cantitate o mancare indiană numita dal. Găsiți multe retete căutând pe internet. El caleste o ceapă, niste usturoi, adaugă turmeric, curry, ghimbir ras (cand avem), sare, lapte de cocos si sos tomat, iar apoi pune multe polonice din nautul fiert, lasa sa clocoteasca si opreste focul. Il mancam dupa ce pune pe el pătrunjel, alături de orez basmati. Reteta are si chimion (sau chimen? , eu le confund intotdeauna) pe care nu il adaugă, asa cum ar fi cazul, pentru ca il detest (chimionul sau chimenul, nu pe baiat).
  3. Iau apoi cu polonicul tot ce a rămas din boabele de naut si niste zeama. Din astea fac humus, mai nou pun in el mult origano si cimbru din gradina si iese perfect.
  4. Cu zeama rămasă fac mousse de ciocolată, după reteta de aici.

Bonus: mai fac uneori salate cu naut, frunze verzi si eventual ce mai am in momentul ala in sertarul de legume.

Si uite asa am inceput sa cumpăr naut la saci de 3 kilograme.

Poate a sosit momentul sa schimbam paradigma

Ma gandeam azi la articolul despre descreșterea economică pe care il scrisesem pe la începuturile blogului, il puteti (re)citi aici .

Mi se pare momentul potrivit sa schimbam paradigma sau mai bine zis sa continuam ceea ce unii facem de cand ne-am izolat în casa. Mulți dintre noi am vazut ca ne putem mulțumi cu mult mai puțin decât eram obișnuiți, ca nu avem nevoie de atatea lucruri pe care le cumparam in goana noastra frenetică pentru « a avea ». Cel puțin în casa noastra, de la început de martie, se fac doar cumparaturi alimentare. Asa bizar mi s-ar parea acum sa intru într-un magazin de haine. Bine, nici inainte nu mi se părea prea interesantă activitatea de shopping. Ne-am schimbat chiar si pe partea de cumparaturi alimentare: multi s-au apucat de gătit, de facut paine si n-au mai cumparat ceea ce oferă industria agroalimentara. Citeam zilele trecute un articol cum ca s-au plans fabricantii de biscuiți si alte dulciuri de gata ca le-au scazut drastic vânzările in perioada care a trecut. Mulți au descoperit mici afaceri locale pe care continuă să le susțină. Eu am descoperit cu mare bucurie o ferma de carne cu animale crescute pe iarba, ferma ce livrează la domiciliu sau am comandat de la o firmă micuță ale cărei produse mi se păreau prea scumpe inainte. Merită să dăm mai mult pe lucruri de calitate, sa susținem oamenii care muncesc sa ne aduca acele produse. Am mai descoperit că decat sa merg de 2 ori pe saptamana la magazinul de veac pentru a cumpăra cantități mici de produse, cumpar direct sacul cu cele cateva kilograme de produse din care pe vremurile dinainte ma serveam in acel magazin.

Imi place sa cred ca ne vom schimba cu toții felul de a alege unde se duc banii nostri si nu ne vom arunca iarăși in cursa nebună a consumului. Si daca suntem multi care facem gesturi mici, obligatoriu societatea se va schimba. Chiar dacă acum suntem îndemnați să relansăm economia consumand, ca prea mult au economisit oamenii in ultima vreme.

Insecticid ecologic si economic contra paduchilor plantelor

Acum ceva vreme mi-au fost atacați de paduchi ambii lămâi din ghivece. Am cautat atunci ce as putea folosi si am gasit: săpunul negru îmbogățit cu ulei de in. Am facut o soluție de ulei de in si am frecat fiecare frunza cu solutia: n-a trebuit sa repet tratamentul, ca paduchii au plecat.

Saptamana trecuta am vazut ca trandafirii sunt foarte atacați. Am facut o soluție de săpun magic, am turnat-o intr-o sticla cu pulverizator si…am uitat de trandafiri. Dar azi, uitandu-ne cu atentie la măr, am vazut ca frunzele tinere sunt pline de paduchi. Am facut din nou o soluție de săpun negru si am sters fiecare frunza in parte (e un pui de mar, nu are frunze prea multe). Stergand frunzele, am observat 3 mamarute , care, probabil atrase de păduchi, venisera sa se indestuleze. La multitudinea de paduchi prezenti, nu m-am putut baza doar pe ele, le-am luat cum ar veni, pâinea de la gura, dar sigur ceva resturi au rămas si pentru ele. Citisem ca in afara de mamarute , care se folosesc cu succes in agricultura bio pentru combaterea daunatorilor, foarte utile sunt plantele de condurași, frunzele lor atragand paduchii, asa ca plantele din jur scapa. După ce am facut operațiunea de despaduchere a mărului, mi-am amintit de trandafiri, m-am dus sa studiez situatia si sa vad si sa nu cred: nu mai erau paduchi deloc pe ei, cu excepția unei singure ramuri proaspăt crescută , pe care am tratat-o urgent.

Dupa asta, facand o inspecție mai amănunțită a grădinii am gasit paduchi si pe una din plantele de rubarba si pe planta de strugurei (coacăz rosu). Erau altfel de paduchi decat pe mar sau pe trandafiri (oare fiecare planta cu păduchii ei?). Urmarea cred ca o ghiciti: solutia facuta in sticla cu pulverizator si pulverizat pe zonele afectate.

Săpunul asta negru e îmbogățit cu ulei de in, e bun pentru spalatul pe jos sau a diverselor suprafețe. L-am cumparat acum 10 ani cu gând să spăl pe jos, dar nu m-a convins, ca solul rămânea usor alunecos si de cate ori calcam rămâneau urme. In schimb pentru combaterea paduchilor e excelent. Si imi mai ramane jumate de borcan, sa tot folosesc la el inca vreo 10 ani. Se foloseste cam o lingura de săpun pentru 1 litru de apa.

Anul trecut am incercat sa folosesc contra paduchilor plantelor maceratul de urzici. Am fost avertizata că maceratul asta miroase foarte urat, dar nu ma asteptam sa miroasă chiar asa. Maceratul e bun si ca ingrasamant, dar după ce 2 zile mi-au mirosit mâinile pe care picurase acel macerat in ciuda spalatului repetat si intens, am zis ca eu asa ceva nu mai fac. Presimt ca o sa imi treaca repulsia cu timpul, dar mirosul intens de fecale al acelui macerat imi taie tot elanul de a-l mai prepara. Desi nu va ascund: am studiat problema si probabil voi testa un macerat de urzici facut in anaerobioza, cu un dispozitiv utilizat pentru fermentarea berii. Dar mai este pana atunci…

O reteta de paine cu drojdie si 3 retete de paine cu maia

Articolul asta il aveam scris de vreo saptamana. Cand sa il corectez si pun frumos la punct, am contatat ca wordpress-ul si-a modificat forma de pus in pagina. Am incercat cat de cat sa ma adaptez la noua forma, dar nu ajung la rezultatele la care vreau. Si uite asa, parca sunt si mai putin motivata sa scriu. Asa ca las articolul in forma lui initiala, cu modificarile doar pe jumatate pe care am reusit sa le fac in urma luptei cu noul sistem de articole si blocuri.

In zilele astea cand suntem 5 persoane ce stam in casa, facem mai multa paine decat de obicei. Faina avem din belșug, ca o comand cu sacii de 5kg, noi cumparam paine extrem de rar. Faina mea nu creste foarte mult, pentru ca e faina din varietati stravechi de grâu. Folosesc faina asa zis alba, care e ceea ce francezii numesc T65( iar nemții 630) si faina T80 sau T110. Cred ca T80 e faina semi iar T110 e cea integrala. T80 e ceea ce in Germania e numita 812 si in Italia tipo 1, iar T110 e in Germania 1050 si in Italia tipo 2. De cateva luni mi-am luat o moară electrică, ca sa pot face paine cu faina proaspăt măcinată.
Cuptorul pe care il am de mai bine de un an e electric, temperaturile sunt chiar cele indicate si nu sunt ceva aleator, cum era cazul cu vechiul mei cuptor. Am ales cuptorul asta special pentru functia de abur, asa ca nu mai trebuie sa fac tot felul de manevre pentru a aburi cuptorul cand incep sa coc. Iar fiul imi calcă pe urme in ale brutaritului si parca m-a depășit. Ori bărbații sunt mai perfectionisti decat femeile, ori sunt eu de felul meu mai fuseritoare. Cum nu imi place sa fac generalizări, înclin către a doua varianta.
Daca n-aveti maia, ar fi momentul potrivit sa începeți una. Secretul obținerii ei răbdarea, găsiți pe internet multe linkuri spre articole unde se explica procedura. Ideea e sa porniti de la apa si faina, sa adaugati zilnic cantitati egale de apa si faina, iar după vreo săptămână veti constata ca amestecul incepe sa faca bule. Inseamna ca ati reusit, aveti maiaua iar de acum tot ce trebuie sa faceti e sa o hrăniți. Daca faceți paine mai rar, maiaua se păstrează bine la frigider. Pe langa toate beneficiile maielei, as adauga unul foarte important zilele astea: cine are maia nu e dependent de drojdie. Eu ma documentez pentru o reteta buna de cozonac cu maia, probabil că o voi folosi pe cea de pe blogul codrutei, codrudepaine. Nu
Doar ca daca in bucătăria voastră e steril…maiaua nu se face. Maiaua e o cultură de drojdii sălbatice prezente in mod obsnuit in mediu. In functie de drojdiile prezente la voi in bucatarie, maiaua e unica, altfel spus câte bordeie atatea…maiele. Deci daca dezinfectati cu clor bucataria, probabil nici maiaua nu are sanse sa creasca. Eu nu dezinfectez nici chiar acum.

Prima e reteta pâinii albe pe care francezii o numesc « pain de mie », care se vinde de obicei preambalata, cu un aluat care aduce cu cel de cozonac. O faceam in ultima vreme dupa o reteta de pe un blog franțuzesc, putin modificată de mine:
-400 g faina alba (eu pun T65)
-65 g unt moale
-24 g de drojdie
-30 g zahar
-330 g lapte
Se amesteca toate, fara mult frământat, se lasa la crescut cam 2 ore, timp in care ar trebui sa isi dubleze volumul. Se iau bucăți din aluat(cam 7-8), se formeaza bile, care se pun una langa alta într-o tava de chec (eu am una mare de fonta), se lasa din nou la crescut pana ajunge sus in tava, se coace la cuptor la temperatura de 200° ce se reduce la 180° de cum se pune tava.
Cum am rămas fără lapte, am inlocuit laptele cu apă, iar fetelor le-a plăcut chiar mai mult in varianta asta. Va invit sa mergeti pe blogul de unde am luat reteta, acolo e explicat mai amanuntit, cu multe imagini. Tot acolo găsiți si alte retete bine explicate. Si chiar si a panettone-ului, reteta originală care e cu maia, care iese excelent, am incercat reteta acum cativa ani.

Cand am ramas fara drojdie, am cautat o reteta cu maia. Pe acelasi blog era una pe care o încercasem, ceva n-am facut bine, ca a iesit prea acră pentru gustul nostru, ca si cum ar fi avut lămâie. Asa ca am cautat o reteta diferita, am găsit-o pe un blog al cărui nume, din pacate, nu l-am notat. Am mai modificat reteta înlocuind din start laptele cu apa si lingura de miere din compoziție cu melasa. Nu de alta, dar aveam în pivniță un borcanel cu melasa numai bun de folosit.

Deci pentru paine alba cu maia,aveti nevoie de:


– 460 g faina
-150 g maia
-300 g apa
-60 g unt
-1 lingura miere
-1 linguriță sare


Dimineata prepar maiaua din 10g maia inițială , 70 g faina si 70 g apa. Seara prepar aluatul amestecand toate ingredientele si frământ mai mult sau mai putin, după chef. Las pana dimineata sa creasca in vasul acoperit. Dimineața fac 3 bile din aluat , le pun in tava si las sa creasca in cuptor la 50° timp de o ora: volumul ar trebui sa se dubleze. Apoi pun focul la 175° si las pana se coace(cam 45 minute). Ca sa spun sincer, mi s-a parut cam bizară metoda asta cu crescutul in cuptor, e complet diferita fata de ce se face cu aluaturile cu maia. Dar mi-am zis ca n-am ce pierde daca incerc. Si bine am facut. A iesit o pâine excelenta, deși cam neaspectuoasă, ca s-a crăpat bine de tot in 2 locuri.


Painea este elastica, e foarte buna pentru sandviciuri sau pentru prajit.
Asta e teoria. In practica am scris articolul asta acum cateva zile si nu l-am publicat, ca sa pun si niste poze. Aseară am facut aluatul la robot, dimineata n-am reusit sa modelez nici o bila, asa ca l-am turnat cum am putut in tava, am pus capacul ca sa nu se usuce si l-am pus la cuptor pentru o ora…Doar ca m-am luat cu treaba prin gradina si a ramas acolo o ora si 40 minute, când sa scot capacul am vazut ca aluatul crescuse prea mult si se lipise de el, asa ca l-am pus la loc si am ridicat temperatura la 200°. Cand am considerat ca s-a copt, am scos cu grija capacul: n-a ramas aluat prins, zici ca era antiaderent capacul . Cred ca daca toata lumea si-ar lua doar tăvi si tigai de fonta, ar da Tefalul faliment. Am intors tava sa scot painea si i-am facut o poza asa întoarsă cu fundul in sus, ca sa ascund dezastrul cu partea inițial lipită de capac. Am si taiat-o putin mai încolo si miezul e elastic, ca de obicei. Culoarea e mai gălbui din cauza melasei. De obicei iese mai bine si găurile sunt uniform repartizate, dar nu stiu cat de curand fac din nou painea ca sa pun alte poze.

Reteta numarul 3 e a unei paini de origine nemțească, căreia îi spune « paine cu in » , de pe un blog franțuzesc, care e o mina de informatii, chiar va invit sa il rasfoiti. Autoarea e aceeasi cu cea a primului blog recomandat, de unde am luat reteta de paine alba. Eu am scos uneori inul din reteta, asa ca ar fi incorect sa ii spun tot paine cu in. De cand am testat-o prima data acum vreo 2 luni, cand m-am indragostit de ea, am făcut-o cel putin săptămânal. E o pâine compactă, nu foarte crescută, care a început cu timpul sa placa tuturor din casă.
Aveti nevoie pentru ea de boabe de in, (dar nu neapărat), de boabe de grâu, secara sau orice cereale, de faina de secara(dar nu neaparat) si de faina completa de grâu. Cand scriu ca nu neapărat, e ca din lipsa de in sau secara in ultima vreme le-am inlocuit, dar painea a iesit la fel de buna. O sa explic mai încolo ce si cum am inlocuit.
Ca sa prepar painea asta incep cu o zi înainte, dimineața, pornesc maiaua de la 5g maia mama si adăugând 35g apa si 35 g faina.
Seara ma apuc de treaba. Prepar 2 lucruri: maiaua finala si o parte oparită.


Pentru maiaua finala folosesc:

  • Cele 75 g de maia (rezultate din ce am inceput dimineata)
  • 250 g seminte de orice cereale macinate (eu le macin la moara electrica, destul de mare). Pana sa am moara, le macinam in rasnita de cafea.
  • 200 g apa

Se amesteca maiaua cu semințele si apa si Se lasa deoparte pana dimineata.

Pentru partea oparita:

  • 60 g seminte de in rasnite
  • 200 g seminte de orice cereale macinate
  • 250 g apa clocotita cu care se opareste amestecul format din in-cereale. Eu folosesc mai degraba 300g apa, cantitatea indicata in reteta initiala nu-mi ajunge ca sa oparesc totul.

Se lasa deoparte peste noapte. Cand am rămas fără seminte de in, n-am pus nimic in locul lor in aluat, însă a doua zi am pus in aluatul final ba 60g seminte de floarea soarelui, ba 60 g amestec seminte de floarea soarelui-susan, ba 60g susan.


A doua zi dimineata se amesteca maiaua formată peste noapte cu partea oparita la care se adauga:

  • 150 g faina de secara
  • 400g faina completa de grâu (folosesc T80)
  • 200 apa (apa mai adaug uneori, cat sa pot amesteca aluatul)
  • 12 g sare


Faina de secara o prepar măcinand boabe de secara. Cand n-am avut secara, am inlocuit-o cu faina de grâu. Zilele trecute am fost extrem de fericita cand am dat în pivniță peste o pungă de un kilogram de boabe de secară.


Nu trebui framantat, aluatul trebuie doar sa se omogenizeze. Se lasa 1-2 ore la crescut. După aceea se împarte în doua, se da forma si se repartizează in 2 banetoane(sau tăvi de chec daca n-aveti banetoane) captusite cu cate un servet de bucatarie. Se fac găuri cu o scobitoare (vreo 10 găuri de paine) si se lasa la crescut 5-7 ore, pana creșterea e evidenta (la mine cresterea se face mai degraba in 3-4 ore), se verifică apăsând cu degetul in aluat, se răstoarnă painicile pe o tava mare și plata, care se pune la cuptor cu aburi preincalzit la 240° dar se reduce temperatura la 200° imediat după ce se introduce tava. După 15 min, eu deschid cuptorul ca sa iasă aburul.
Puteti vedea aici painicile puse la crescut si dupa ce le-am scos din cuptor:

Dupa cum vedeti sunt cam crapate, dar pentru mine nu conteaza: gustul e excelent.
Si aici secțiune prin paine:

20200406_135935

Si ultima reteta dar nu cea din urma, de paine alba cu maia e cea facuta de fiul, reteta e de aici Daca urmariti link-ul, aveti si reteta de paine si indicatii despre cum se porneste o maia. Faina folosita de noi e T65, aproape alba, dupa cum ziceam la inceput. Iata cum se organizeaza fiul:
dimineata hraneste bine maiaua, astfel incat spre seara sa aiba destula incat sa sa aiba 320 g de pus in paine. Pe la ora 7 seara: pentru doua paini se amesteca si se framanta bine:


-800 g faina
-460 ml apa
-20 g sare
-320 g maia


Se lasa la dospit 3 ore , deci pe la ora 10 seara se imparte aluatul in doua, se da forma si se lasa peste noapte la frigider. Dimineata se incalzeste cuptorul la 230°, se introduc painile crestate si se face abur, apoi se coc timp de 30-35 minute.
Asa arata painea, fiul nu-i multumit, dar eu zic ca e prea perfectionist
paine Matei

Gainile noastre la un an

20200409_120623

Scriam anul trecut aici si aici de cum ne-am îndeplinit visul de a avea gaini. Cumpărasem 4, dar una dintre ele a murit după scurta vreme. Am rămas cu 3 gaini, care sunt bine-mersi sănătoase și e o plăcere să le vedem cand misuna prin grădină sau cand vin fuguta de cum aud usa deschizandu-se. Cum incepem sa lucram in gradina, cum se infiinteaza rapid si « ajuta » in felul lor. Am invatat in anul care a trecut ca sa ai gaini presupune multa munca, dar și compania lor si cele 3 oua aproape zi de zi compensează din plin efortul. Vecinii noștri și-au luat si ei gaini, ba au chiar si un cocoș, asa ca începem să ne simțim ca la tara,chiar dacă Parisul e la o aruncătură de băț de noi.
O sa enumăr ce mi s-a parut mai important si ce am fi vrut sa stim de la inceput.
1. Hrana. Multa, multa mancare. Au un vas cu un amestec de seminte (porumb, cereale, ceva fasole), amestecul e bio si cumparat de gata. Pe langa asta sotul le prepară in fiecare zi o fiertura cu linte, paste, resturi de legume(cozile de la praz de exemplu), urzici, varza (pe care o adora), tofu. Mai pune seminte de floarea soarelui si seminte de in muiate in apa. De 2 ori pe saptamana adauga si niste iaurt. Nu degeaba zic francezii ca găinile se oua prin cioc. « Dopate » astfel, gainile au continuat să se oua la fel de bine si peste iarna.
Semințele de floarea soarelui le-am introdus in alimentația lor atunci cand începuseră să piardă penele, cineva ne-a spus sa le adaugam in hrana si intr-adevar situatia s-a remediat rapid.
Cojile ouălor le mărunțim si le dăm gainilor, le punem separat intr-un loc din spațiul lor.
Cand recipientul pentru seminte e aproape gol, rămânând doar semințele refuzate(de obicei boabele de fasole), sotul pune resturile la fiert in hrana zilei.
La inceput, fiertura era servită in tot felul de recipiente, castroane, cratite. Dar , de multe ori gainile răsturnau recipientul cand mâncau. Asa ca sotul a cumparat un castron special din inox pentru hrana cainilor: e practic pentru ca e mare si are o formă care il împiedică să se rastoarne.

Cand am fost plecati in vacanta, gainile au facut mult mai puține oua, deși alimentația era identică. Sotul a umplut frigiderul cu borcane mari conținând fiecare porția de fiertura zilnică, pe care fiica rămasă acasa le-o dădea conștiincios. Am dedus noi ca e o mare parte psihologică in ouatul lor: le lipsea persoana care se ocupa cel mai mult de ele.
2. In coteț. Pe plăcile care formează planșeul a adăpostului punem un strat de pământ de diatomee. Deasupra un strat gros de fan. La inceput cumparam fan bio, acum folosim iarba care se mai usca, ce mai tundem din ea sau mușchiul care creste intre iarba. Lăsăm toate astea la uscat si avem fan cat sa le facem un culcus moale si cald. Iarna asta, când ni s-a terminat fanul, am cumpărat totusi un pachet.
In fiecare dimineata strângem toate dejectiile facute in noaptea precedenta si le aruncam la compost, asa incat in cotet e tot timpul curat si uscat. O dată pe zi strângem si tot ce e in exterior, pe iarba. Deci nu miroase niciodata urat, asa cum multa lume si-ar imagina.
3.Spațiul pe care il au la dispoziție. Inițial gainile noastre aveau pe langa cotetul lor un spațiu inverzit de cam 80 mp. Doar ca in timpul iernii si mai ales in ianuarie, când a plouat foarte mult, spațiul se transformase în ceva foarte noroios iar iarba a dispărut, în mare parte mancata de gaini. Ca sa inlocuim verdeata le cumpăram salata săptămânal, iar spre primavara am inceput sa cumpărăm ridichi, cu raport calitate-pret mai bun: rădăcinile le mancam noi, iar frunzele le dadeam lor.
De vreo 2-3 luni le-am dat liber in toata gradina casei. La început una dintre ele (intotdeauna aceeasi) se aventura in afara curtii si nu o dată, vecinii ne-au sunat la usa sau ne-au adus-o pana la poarta. Asa ca sotul a cumparat o plasa de sârmă subtire cu care a dublat poarta.
Gainile sunt foarte bune sa scurme si sa ne scape de mușchiul care invadează peluza. Din pacate mai scurma si strica plante utile. Asa ca am protejat culturile cu tot felul de sisteme. Uneori am înconjurat doar tulpina de pietre sau cărămizi,ceea ce le împiedică sa mai scurme, dar nu si sa dea cu ciocul. Peste iarna am mai acoperit cu ladite de legume, de la simple ladite cu fundul usor decupat am trecut la sisteme mai sofisticate:)

Alteori sotul a construit diverse sisteme folosind plasa si/sau paleti.

Iar ieri sotul a găsit o întrebuințare sertarelor metalice ce zaceau prin pivniță.
20200406_101143
Astea sunt ce au mai rămas din mirodeniile noastre dupa ce le jumulesc (mai mult eu decat gainile) zilnic.
20200406_120200

Intre timp am îngrădit zona care fusese a lor si am semănat iarba si trifoi.

Probabil ca peste vara le vom lăsa libere într-o parte a grădinii si o vom ingradi pe cealaltă, unde pentru moment pregătim spațiul pentru legume si gainile ne sunt de mare ajutor cu scurmatul lor :
20200406_100804
IMG-20200406-WA0002
4.Paduchii: cei rosii sunt cei mai periculoși. Ca sa oprim proliferarea lor, punem stratul de diatomee in coteț. Saptamanal verificam cotetul, in special tavanul. Dacă vedem cuiburi de paduchi, le ardem cu o lampa cu flacăra (de care se foloseste in bucatarie) pentru caramelizat. Suntem atenți la toate spațiile, crăpăturile, locurile unde s-ar putea infiltrat păduchii. Mai nou sotul demonteaza tavanul, lasandu-l cu partea interioara la soare. Din cauza caldurii, paduchii ies la lumina si atunci actionam cu arzatorul.
5. Baile de nisip In strânsă legătură cu punctul 4, gainile au nevoie sa faca bai de nisip, de pamant, ca sa mai scape din păduchii care le-au atacat eventual. Sotul a cumparat un sac de nisip pe care l-a turnat in locul pe care singure si l-au ales ca sa-si faca băile si « plaja » zilnică. Problema e a isi schimba locul din timp in timp dupa niste criterii doar de ele știute.
6. Clocitul: vara trecuta Suzy, gaina cea alba a început să se comporte ca o cloșca: statea toata ziua in coteț, nu manca mare lucru si ajunsese să se anemieze (am descoperit ulterior ca păduchii se inmultisera într-o veselie). Dupa studii intense de forumuri pe internet am decis sa ii facem zilnic bai in apa rece tinand-o scufundata cu partea dorsala într-o găleată cu apă. Cum era perioada caniculară, cred ca băile ii faceau placere. I-a trecut clocitul, a mai reapucat-o dupa o luna-doua, dar i-a trecut din nou dupa vreo 3 bai.
Mai tarziu am aflat ca la tara in Romania toata lumea stie metoda asta si i se zice « scaldatul » clostilor.
Cam astea sunt lucrurile pe care ne-a invatat anul de convietuire cu gainile noastre. Daca aveti si voi sfaturi din propria experienta, le primesc cu placere. Imi amintesc ca asta vara in Romania am luat in masina o batranica ce facea autostopul. Imi place cand luam oameni pe care ii putem ajuta cu drumul, cu care conversam si aflam tot felul de lucruri. De data asta, pasagera noastra mergea la oras sa cumpere tot felul de prafuri antiparazitare contra paduchilor gainilor. Auzise ca exista un produs care se foloseste la oi, si, se gandea ea, o va ajuta sa rezolve problema, ceea ce n-a reusit produsul

precedent si nici benzina aplicata in interiorul cotetului. Acuma nu mai stiu daca a ascultat de sfaturile sotului sau si-a cumparat prafurile de la oras.

Completare 21/06/2020 Din pacate acum cateva zile a murit cea mai isteață si simpatica dintre gaini: Cookie. După ce vreo 3-4 zile n-a fost in apele ei, intr-o dupa amiaza s-a retras în coteț abatuta, iar în dimineata următoare am găsit-o moartă. Ulterior ne-am dat seama ca i se blocate gusa, care era plina de mancare, iar restul tubului digestiv era gol. Se pare ca e o boala frecventa la gaini si e data de granițele care se acumulează în gusa. Se pare ca n-ar trebui sa mănânce boabe de porumb decat concasate. Am mai invatat o lecție, am suferit si ne-am facut procese de conștiință ca n-am acționat la timp, ca nu ne-am dat seama, ca… Ieri am cumparat alte 2 puicute. Am gasit un crescator pasionat, care ne-a mai facit sa uitam de culpabilitate, zicandu-ne ca odata boala apărută, sansele de supraviețuire sunt slabe. Se poate opera, mai exista metoda de a le face sa regurgiteze, dar e o metoda riscantă. De culpabilitate am mai scapat, însă am aflat lucruri care ne-au intristat: la vârsta alor mostre (18 luni) gainile sunt considerate deja bătrâne, în filiera bio deja la 14 luni sunt sacrificate. Ouatul încontinuu le uzează foarte tare (si noi care ne bucuram că avem atatea ouă…). Acum cele 4 gaini sunt in faza de acomodare unele cu altele.

Dictatura EGO-ului de Mathias Roux,

 « La dictature de l’ego, En finir avec le narcissisme de masse » de Mathias Roux

De ceva vreme voiam sa scriu un articol cu cate cate putin de mai multe carti pe care le-am citit. Dar cartea asta m-a facut sa inteleg niste lucruri pe care le intuiam,  fara sa fiu in stare sa le explic, deci merita sa ii dedic un intreg articol. Cartea trebuie citita incet si digerata, unele fraze le-am citit de 2-3 ori ca sa le inteleg mai bine. Articolul initial era prea lung, asa ca am mai taiat bucati, ca sa il fac mai usor de citit. De aceea uneori poate e o trecere prea brusca de la o idee la alta.

Autorul e filozof si profesor de filozofie. Filozofii ne invata sa ne ferim de certitudini si de bunele intentii. Filozoful nu stie neaparat mai mult decat altii. Dar stie sa repereze mistificarile si ideile false care par adevarate. Un filozof e suspicios si se fereste de efectele de moda. Nu o face din snobism sau dintr-un complex de superioritate. Doar ca se fereste de ravagiile create de unanimitate. Stie ca delirul e mai periculos daca e colectiv decat daca delirezi de unul singur si ca, de fiecare data cand e repetata, o opinie castiga putina credibilitate iar in ziua cand nu mai e nimeni care sa se indoiasca, opinia va deveni un adevar admis, chiar daca e fals. De aceea filozofia predispune la prudenta si scrupule, ceea ce in alti termeni ar putea fi numita onestitate intelectuala.

Autorul spune ca o noua forma de narcisism a aparut de cateva decenii, a castigat tot mai mult teren si contribuie sa instaureze ca norma un raport la sine-insusi care e dictatura ego-ului. Cu sens dublu: dictatura pe care supradimensionarea ego-ului o impune societatii cat si dictatura ego-ului asupra indivizilor ei-insisi.

Contrar sensului psihanalitic original, noul narcisism nu are nimic patologic, nu inseamna viciu sau defect. In contextul actual, chiar daca se refera in primul rand la individ, este strans legat de situatia politica si ideologica a epocii noastre. Tinerii de azi n-au devenit dintr-o data centrati pe ei insusi, ci sunt produsul societatii actuale.

Narcisismul actual pare un fenomen contradictoriu. E simptomul unei societati suferinde, dar devine in acelasi timp remediul acestei suferintei. A se vedea toate cartile, conferintele, ateliere, care se ocupa de dezvoltarea personala si a caror idee e sa te ocupi de tine, sa te iubesti, sa te gandesti la tine, sa te asculti, sa te asumi, sa-ti repari ranile….Narcisismul contemporan se prezinta deci ca o solutie la toata problemele sociale sau individuale cauzate de situatia prezenta.

Noi Narcisi sunt tot mai numerosi. Ei fac din viata lor o « story » pe instagram sau Snapschat. Isi fac incontinuu poze si se contempla. Selfie-ul de altfel e un petit miracol: pentru prima data ne putem privi in timp ce ne privim. In fata oglinzii ne putem vedea, dar nu ne putem vedea in timp ce ne privim. Pentru noii Narcisi, o experienta n-are rost sa fie traita daca nu e pusa in scena, daca nu e afisata si vizibila de toti « prietenii » retelei de socializare. De unde mania de a fotografia totul, tot timpul. Isi afiseaza viata si apoi consulta cu ingrijorare numarul de  » like »-uri. Descartes se refugia in singuratate ca sa concluzioneze « gandesc, de exist », Narcisii au nevoie de o conexiune permanenta, ca si cum ar fi singurul lor mijloc de a se asigura ca exista. Altfel spus: pentru ei interesul realitatii e de a le furniza un pretext ca sa se admire.

Noii Narcisi, in aparenta, nu duc lipsa de stima de sine, in asa fel incat dorinta lor de a spune ceva ajunge sa justifice faptul de a spune acel ceva. « Principala mea calitate? Sunt sincer, spun ce gandesc ». Ca si cum sinceritatea e acelasi lucru cu adevarul. Sunt convinsi ca unicitatea e o valoare si ca a nu tacea si a-ti da cu parerea despre tot inseamna sa fii fidel tie insusi. La inceput au fost blogurile, dar cu Twitter-ul, fara sa faca prea mult efort, parerile lor pot ajunge la urechile intregii lumi aproape instantaneu . S-ar zice ca asta se numeste democratie. Un om=o parere, orice imi trece prin cap devine opinia mea si nu ma sfiesc sa o impartasesc lumii intregi. Tot mai bine informat si mai putin politizat, noul Narcis se intereseaza de politica doar atunci cand estimeaza ca actualitatea merita ca el sa se mobilizeze, sa isi manifeste indignarea, nu ca sa isi manifeste vreo revendicare politica.

In afara de a-si expune viata, noii Narcisi incearca sa fie unici prin orice mijloc, chiar daca asta inseamna sa fie in ton cu ultima moda, deci sa faca parte din turma oilor avantgardiste. Traim epuca « tuningului » corporal. Corpul devine propria marca. Tatuaje, piercing, tot felul de tehnici … Practicile astea se inspira din obiceiuri stravechi, dar si-au pierdut semnificatia originala de a indica apartenenta la un trib, comunitate sau, mai rau, ca sa insemne proscrisii, sclavii (infierarea lor).  Daca la origine tatauajul inseamna ca individul nu-si apartine in totalitate, acum e mijlocul de a afirma « eu sunt corpul meu, fac ce vreau cu el, pentru ca imi apartine ». La fel ca si selfi-urile, contul instagram sau Facebook, modificarile corporale participa la acelasi fenomen de scenarizare personala.

Si atunci care-i problema? In loc de a fi incantati ca toti suntem liberi sa facem ce vrem si sa spargem carcanurile vechilor legaturi sociale? Transformarea corpului nu e un fel de a scapa de un destin natural? Din pacate astea sunt doar fata vizibila si frumoasa a unei realitati mult mai sumbre.

Daca noul Narcis ar fi multumit de el, nu ar mai cauta atatea solutii ca sa se amelioreze. Sa privilegiezi imaginea, te face mult mai sensibil la semnele de imbatranire. In plus, intr-o lume modelata de si pentru cresterea economica, batranetea este vazuta azi ca o forma de obsolescenta umana. De unde avantul luat de chirurgia estetica. Obsedati de imagine, unii sunt gata sa faca orice ca sa ascunda semnele imbatranirii. Ironic, mijloacele utilizate pentru moment, mai mult scot in evidenta efortul celui operat decat ascund (a se vedea « botul de rata ») Iar intr-o lume unde imaginea este o valoare fundamentala, chirurgia estetica incepe de la varste tot mai tinere: implanturi de sani, de fese sau de pectorali…

S-ar putea crede ca fenomenul de narcisism e provocat de revolutia internetului. Noii narcisi sunt generatia millenials. Ei s-au nascut odata cu revolutia numerica, au fost crescuti de catre ea, pentru ea. Numai ca internetul e doar un instrument iar cei mai tineri dintre noi se dovedesc cei mai zelosi sustinatori.

Asa ca sa ne interesam de lucruri mai subtile, care, in aparenta n-au nici o legatura cu narcisismul, dar dovedesc de fapt importanta fenomenului.

Cum autorul e profesor, a observat schimbarile mentalitatii elevilor in timp. De exemplu  raspunsul elevilor la intrebarea « Care e opusul adevarului? ». Raspunsul de « fals » sau « neadevar » s-a schimbat de-a lungul generatiilor , iar acum, aproape in unanimitate, tinerii raspund « minciuna ». Doar ca a minti nu este contrariul adevarului, ci a enuntului care afirma adevarul, cine minte stie adevarul, dar il ascunde. Raspunsul asta reflex e simptomatic pentru epoca in care obtinerea adevarului este o problema secundara a faptului de a-l exprima sau nu. In epoca actuala fiecare isi exprima propriul adevar. Narcisismul impinge ideea de adevar inspre preferintele subiective(gusturi, culori), adevarul devine relativ. E adevarul meu, al tau…Relativismul  incurajeaza narcisismul: « adevarul meu valoreaza cat al altuia, trebuie sa il spun daca simt nevoia, de ce as tacea? ».

Relativizarea adevarului merge mana in mana cu raportul elevilor in ceea ce priveste cunoasterea. Citatul lui Protagoras « omul e masura tuturor lucrurilor » devine « eu sunt masura tuturor lucrurilor ». Pentru multi dintre tineri, daca ceva nu-i intereseaza deajuns, nu fac nici un efort sa-l inteleaga. Pentru ei cunoasterea nu are valoare  decat in masura in care le trezeste interesul. Or, cum poti fi interesat de ceva pe care il ignori inca? Cultura, stiinta, presupun eforturi inainte de a le cunoaste: doar dupa ce le cunostem putem sa ne bucuram de ele. Multi elevi, in loc sa se lase pe mana profesorului pentru ca, impreuna, sa ajunga la cunoastere, spun ca nu sunt motivati, iar profesorul n-a stiut sa-i faca suficienti de interesati.

In 1979 a aparut in Statele Unite cartea premonitorie a lui Christopher Lasch: « Cultura narcisismului- viata americana la varsta declinului sperantelor ». Lasch se sprijina pe fapte deja evidente iar vitorul i-a dat intru totul dreptate: cartea are un spect profetic. Lasch spunea ca « viata moderna este asa de mediatizata ca si cum toate actiunile nostre ar fi inregistrate si transmise simultan la un public invizibil ». Sensul identitatii depinzand din ce in ce mai mult de imagine, Lasch spune ca individul nu mai percepe evolutia personala ca pe un rezultat al unei educatii intelectuale si afective, ci prin prisma transformarii aparentei lui. Fixarea pe aparenta alimenteaza frica si refuzul de a imbatrani. Analiza lui Lasch demonstreaza, deci, de exemplu, ca nu selfie-ul ne-a facut narcisisti, ci ca selfie-ul are succes tocmai pentru ca suntem narcisisti.

Narcis sufera de fapt de ceva, iar narcisismul e solutia ca sa suporte suferinta, dar fara sa o vindece. Scenarizarea vietii cu scopul deopotriva de a se privi traind ca si de a se exhiba, tradeaza de fapt o nevoie de a fugi de sine-insusi. Imaginile, transformarea aparentei reusesc sa il faca un obiect al vietii ca sa nu trebuiasca sa devina subiect. Se poate afirma ca Narcis se iubeste si se detesta in acelasi timp si e multumit de el in timp ce se simte foarte vinovat de ceva.

Neo-narcisismul rezultă dintr-un exces de libertate asociată cu o lipsă de apartenență socială. Mai liberi decat inainte ca sa ne alegem profesia, iubirea, valorile, relațiile, nu ne mai definim prin prisma legăturilor sociale in care suntem prinsi inca din nastere. Aceste legături constituiau inainte un carcan din care nu se putea iesi. Dar libertatea de azi de a ieși se plătește cu prețul culpabilitatii de a nu găsi fericirea, iar culpabilitatea duce la reactii de apărare care au ca rezultat dezvoltarea unei personalități narcisistice.

Lasch considera ca libertatea individuală, care împiedică in principiu ca oamenii sa fie supuși altor oameni, a instaurat totusi, pe nesimtite, o altă formă de dependență: de aparatul administrativ si tehnocratic de stat si de intreprinderi. Astfel, în ciuda iluziilor sporadice de omnipotență, Narcis are nevoie de ceilalti, nu poate trăi fără un public, iar constrângerile instituționale nu ii aduc libertatea de a fi autonom . Narcisismul este deci consecința imposibilității de a se bucura de libertate într-o lume care face imposibilă procurarea mijloacelor de a fi autonom.

Curentul de dezvoltare personala a apărut în Statele Unite la sfârșitul anilor 50. E un ansamblu vast de practici si tehnici predate in ateliere, carti, conferințe, seminarii, coaching etc care sunt destinate ameliorarii calității resimțite a vieții. Toate tehnicile au ca numitor comun faptul de a face dintr-o persoana deopotrivă cauza problemei de care suferă cât si solutia ei. Problemele existențiale a ar avea la baza o dificultate individuala: lipsa de stima de sine sau de încredere în sine, lipsa de iubire fata de el însuși, incapacitatea de a se asculta, de a se ingriji… Oricare ar fi problema, calea de a o rezolva e blocata de un obstacol plasat acolo chiar de individul insusi, deci solutia e doar in el. Daca toate eforturile de dezvoltare personala pe care le face nu se bucură de succes, individul, deja dezamăgit dar inca plin de speranță își zice ca n-a găsit ceea ce i se potriveste, asa ca incearca iar si iar, noroc ca are de unde (ba un curs, ba o carte de dezvoltare personala…).

Exista doua moduri de a menține ordinea socială, adica ierarhia piramidală, repartiția inechitabila a bogățiilor si accesul inegal la resurse (unde prin resurse se inteleg si timp, distracții, cultura…).

Prima: deținătorii puterii reprima frontal orice veleitate contestatară si, în cazul asta, folosirea violenței e inevitabilă într-un moment sau altul

A doua: cei puternici fac in asa fel ca cei slabi sa nu-si dea seama ca inechitatea se trage dintr-o forma de organizare socială apărută în decursul istoriei . Dezvoltarea personala face parte din ansamblul de dispozitive de control menite să reproducă un sistem de dominare, care e el însuși în serviciul unei ordini sociale caracterizate de inegalități.

Afirmatia precedenta poate fi bănuită că si complotista. Doar ca autorii practicilor de dezvoltare personala nu sunt ei înșiși beneficiarii efectelor acestor practici si nici nu-și dau seama de efectele politice ale practicilor pe care le propun. Ei sunt doar niste complici involuntari.

Cultura dezvoltării personale a invadat in asa masura mințile noastra, încât toate relele existenței sunt abordate doar prin prisma sănătății mintale. Orice problema este vazuta la urma urmelor ca o problemă personală a cărei solutie, în consecința, depinde de individ. Cand cineva se simte nedreptățit, se eludează astfel conținutul indignării pentru a se concentra asupra sentimentului, a ce resimțim. Deci nu problema care a declanșat reacția e importanta, ci modul in care am reactionat la ea, asa ca se propune să lucrăm cu propriile sentimente ca sa o rezolvăm. Ceea ce duce la genul de abordare: « De ce simti ca situatia e inechitabila? Poate ca te compari cu altcineva? Oare iti lipseste increderea in tine sau te indoiesti de sentimentele sau alegerile tale? Incearca sa vezi ce sta la baza sentimentului pe care il ai, asa o sa reușești, printr-un efort conștient, sa iti schimbi perspectiva si sa te eliberezi ».

Focalizarea pe dimensiunea subiectivă merge mana in mana cu ștergerea progresivă a dimensiunii colective. Se evaluează dimensiunea socială a dificultăților. Chiar cand terapeutic vorbesc de « iubire », « sens »… definesc termenii doar strict in termeni de nevoi afective personale. Nu le trece prin cap subordoneze aceste nevoi altora, unei cauze sau tradiții exterioare.

Psihologizarea raporturilor sociale duc la o depolitizare a societății. Fiecare devine propriul responsabil, nu mai face legătura între propriile probleme si conditiile de viata si relatiile umane pe care organizarea societății in general si diviziunea socială a muncii i le impune. Individul vede lipsa de putere ca pe o incompetență proprie, lipsurile ca pe o problemă proprie. Cultura terapeutică pune pe umerii individului toata greutatea nefericirii lui cat si responsabilitatea de a pune punct acesteia. Întreține dubla iluzie care il face sa creada ca daca e responsabil, n-avea decat sa evite situatia care il face sa sufere si ca el e cel mai in masura sa iasa din ea, ca doar e liber.

Dezvoltare personala impune ideea ca evolutia lumii depinde e evolutia personală a fiecăruia. Asta promoveaza tot mai mult egotismul si ne anihilează orice veleitate de a privi in afara si a ne identifica unui grup, colectiv…clase. Doar ca suntem produsele unei structuri obiective. Politica inseamna sa ne punem intrebari despre dimensiunea comuna a societatii. Toti suntem mai mult sau mai putin dependenti de un grup si binele personal vine si din binele comunitatii careia ii apartinem, Venim din istoria comunitatii, iar viitorul nostru depinde de ea.

Exista si o mare asemănare intre dezvoltarea personala si metodele de management ale întreprinderilor. Individul se pliază singur pe așteptările întreprinderii. E docil si eficace, si a interiorizat așteptările intreprinderii nu ca pe niște constrângeri, ci ca pe niște oportunități . Pentru responsabili, schimbarea de paradigmă e imensa: nu se mai tine cont de factori obiectivi cum ar fi ritmul sau organizarea muncii, stresul , suferința sau salariul inadecvat. Coachingul vizează soluții ce tin de angajat si nu de condițiile mizerabile din întreprindere. (Asta imi aminteste de multinaționala unde lucreaza sotul, unde lucrurile merg rau, dar acum lumea e invitata la un seminar de « lacher prise »… ( oare sa renunți la control s-ar spune in romaneste?). In fond e vorba de renunțarea la gândirea critică, cu scopul de a adera la cauza comuna. Deci prin asa zisa dezvoltare personala azi oamenii sunt stimulați să fie cât mai eficace, sa dea ce e mai bun din ei…întreprinderii.  Daca nu suntem atenți, timpul liber poate deveni încet încet tot un timp dedicat lucrului. Frontiera dintre munca si timp liber devine tot mai ingusta.

Majoritatea invitațiilor de a « prelua controlul vieții » sunt nici mai mult nici mai putin decat îndemnuri un egicentrism contaminat de ideologia capitalului uman. Mai degrabă decât preluarea controlului, e vorba de o deposedare si de o neputință generalizată. Dovada e apariția tot mai multor ghiduri practice care ne învață ce credeam ca stim deja: manuale, metode, sfaturi tutoriale. ..De la  » cum sa fii părinte,bunic, socru », « cum sa faci ordine », trecând pe la « cum sa dormi », « cum sa ceri ceva », « cum sa te hranesti » si chiar si « cum sa respiri ». Ne simtim neștiutori, atinși de obsolescenta, ca sa putem cumpara « solutia ». Suntem infantilizati si responsabilizati in acelasi timp. Trebuie să învățăm totul si in acelasi timp sa ne responsabilizam. Doar ca infantilizare+responsabilizare=culpabilizare. Si dupa ce am tinut cont de toate sfaturile, ne vom simti si mai vinovati de a nu fi reușit.

Bineinteles, toate metodele astea au si partile lor bune, interesante, cu care nu putem fi decât de acord. De multe ori ele amesteca tradiții etice și spirituale de o valoare incontestabilă. Sau sfaturi inspirate din înțelepciunea populara. De aceea multa lume are de castigat de pe urma lor. Dar Lasch zicea: se încrede în dezvoltarea personala doar cel care nu crede in nimic. Fals panaceu, îndemnul la un narcisism de masa e de fapt un rau care se adaugă răului

Concluzia cartii e ca narcisismul ne îndepărtează de noi-insine. Cand vrem sa existam imaginar pentru altii care doar consuma imaginile, trecem pe langa viata noastra. Sa ne dăm dreptul de a tăcea, de a nu ne exprima parerea despre orice, de a fi indiferenti la subiectele de societate impuse de formatori de opinie. Sa nu avem încredere în toata fericirea care ni se vinde. Si sa ne ghidam dupa maxima Sapere aude, adica sa avem curajul de a ne folosi propriul simt al rațiunii.

Si ca o completare la cele scrise: am auzit azi la radio prezentarea cărții « Dezvoltare (im)personală: Succesul unei imposturi », în care autoarea, Julia de Funes(nepoata celebrului ei bunic) , doctor în filozofie, critica  si ea toata industria asta înfloritoare ego-centrata, zicand ca duce la o formatare a oamenilor, la o dependență de acești coach-i. Ea recomanda sa citim in loc carti de filozofie si sa ne practicam hobbyurile, ca ne fac mai bine 🙂

 

 

 

Titluri de carti si filme despre alimentatie, microbiot, epigenetica…

De la o vreme ma bate gandul sa scriu despre cartile pe care le-am citit de curand. Nu despre romane, ca nu citesc prea multe si gusturile nu se discuta. Dar cum mai nou subiectele mele de predilectie au fost despre alimentatie si cum ea influenteaza multe, mai ales microbiotul intestinal, o sa vorbesc putin despre cartile care au legatura cu asta.

-In primul rand am descoperit in Romania cartea lui Amy Mayers : Solutii contra imunitatii: cum sa previi si sa combati bolile si simptomele inflamatorii. Mi s-a parut o carte foarte interesanta, pune in evidenta legatura dintre alimentatie, sanatatea intestinala si bolile inflamatorii sau dintre alimentatie si epigenetica. Dr Amy Myers practica medicina functionala, care se ocupa de pacient ca intreg si vizeaza cauzele care au dus la aparitia bolilor, spre deosebire de tratamentele care de cele mai multe ori actioneaza asupra simptomelor. Regimul pe care il propune i-a salvat ei in primul rand sanatatatea, apoi a ajutat multi oameni suferind de boli cum ar fi: alergiile, obezitate, lupus, astm, fibromialgii, poliartrita reumatoida, tiroidita Hashimoto. Metoda Myers este un mod de viata: schimbari in alimentatie, in mediul de viata, practicarea sportului, reducerea stresului. Regimul alimentar se bazeaza pe eliminarea din alimentatie a produselor lactate, glutenului , leguminoaselor. Eliminarea lor duce la vindecarea intestinala si repopularea intestinelor cu bacterii benefice.  Recomand cartea astea aproape oricui, pentru ca toti avem mai mult sau mai putin manifestari autoimune.

Multi oameni sunt sceptici cand aud de astfel de regimuri, dar am o prietena care dupa cativa ani de chinuri cumplite datorite unei colite ulcerative,  practica un regim alimentar asemanator cu cel recomandat de Myers, regim care a facut-o sa traiasca din nou ca un om normal.

-si daca vorbim de un mod de viata, o sa vorbesc despre cartea La révolution épigénetique (revolutia epigenetica: modul de viata conteaza mai mult decat ereditatea). Cartea cuprinde interviuri cu biologul Joel de Rosnay, cardiologul Dean Ornish, geneticiana Claudine Junien, cancerologul David Khayat si geneticianul Pierre-Henry Gouyon.

Toti au ajuns la concluzia ca mostenirea genetica nu e o fatalitate si ca mediul si modul de viata blocheaza sau exacerbeaza activitatea genelor. Deci mediul in care traim, alimentatia, comportamentul si credintele, relatiile afective si sociale, toate influenteaza exprimarea genelor. Prin urmare stramosii nostrii ne-au transmis materialul genetic sub forma unui instrument cu ajutorul caruia putem sa interpretam o infinitate de melodiii. Depinde de noi ce melodie alegem. Sunt 5 factori cheie care moduleaza genele: alimentatia, exercitiul fizic, gerarea stresului, placerea cu care realizam lucruri, armonia si relatiile sociale. Efectul combinat al acestor factori se manifesta asupra genelor. Adica degeaba mancam sanatos, daca traim intr-o atmosfera tensionata.  Am fost surprinsa sa citesc ca referitor la stres, nu el insusi conteaza, ci felul in care noi il percepem.

Totusi spre finalul cartii se vorbeste si despre perspectiva societala: daca noi toti suntem responsabili de sanatatea noastra, oare nu inseamna o presiune prea mare pusa pe umerii nostri, oare ce impact  are asta la nivel  de societate? Am putea sa spunem ca exista oameni mai « constiinciosi », altii mai putin? Rambursarea tratamentelor se va face oare in viitorul apropiat si in functie de criteriul asta?

Mie mi s-a parut de speriat si faptul ca un parinte care in adolescenta a fumat, ii va transmite copilului genele deja modificate de fumat. Inca nu se stie in ce masura genele modificate se transmit la prima si in a doua generatie, dar s-a observat corelatia anumitor boli in randul descendentei cu faptul ca parintii au fost alcoolici sau au fumat.

-alta carte foarte interesanta e cea a lui Martin Blaser: sanatatea prin microbi. Dincolo de ce stiam deja despre importanta florei intestinale in viata noastra,$, am aflat si alte lucruri noi.  Ideea cartii e ca microbiotul a evoluat odata cu noi si idealul e sa traim in pace cu flora pe care o avem, sa incercam sa o intretinem. Multe asa zise idei bune de eliminare a unor germeni se intorc mai devreme sau mai tarziu asupra nostra. Autorul vorbeste mult de Helicobacter pylori, care intr-o vreme devenise inamicul public ce trebuia starpit cu orice pret. Studiile au dovedit ulterior ca Helycobacterul este un factor de protectie impotriva  cancerului de esofag si  refluxului gastroesofagian. Asa ca se pune intrebarea daca tratamentele antibiotice menite sa distruga Helicobacterul nu au distrus si alta bacterie, care ar fi putut fi cauza reala a ulcerului pus pe seama Helycobacterului.

Concluzia cartii e ca nasterile prin cezariana, tratamentele antibiotice, chiar si igiena buna de care beneficiem au dus la saracirea microbiotului intestinal, deci generatiile de azi sunt copii handicapati din punct de vedere al microbiotului.

Pun aici si un link catre un film de pe arte pe care l-am urmarit cu interes: vorbeste despre microbiot, e in limba franceza si e vizibil pana la inceputul lui ianuarie.

De 2 saptamani am scos de tot zaharul si produsele lactate din alimentatie, am reusit sa scot si glutenul in mare proportie: mai mananc cate o felie doua de paine (facuta de mine, din faina de soiuri ancestrale) pe saptamana. Sunt si mai motivata sa fac asta de cand citesc cartea lui David Perlmutter numita Glucidele care ne ameninta creierul: de ce si cum sa limitam glutenul, zaharul si glucidele rafinate. Mi-e cam greu sa o citesc, e scrisa intr-un stil american, cu multe reluari, exemple…dar cred ca titlul spune totul. Am vazut si o emisiune  (link aici) care spune cum studiile au ajuns la concluzia ca alimentatia influenteaza creierul. Daca pana nu demult se vorbea de riscurile de obezitate, diabet, boli cardiovasculare ca o consecinta a unei alimentatii dezchilibrate, acum se poate afirma ca riscurile asupra creierului sunt dovedite.

Tot legat de alimentatie si glucide vazusem acum catva timp un documentar despre colesterol in care se spunea cum producatorii industriali au manipulat opinia publica si lumea medicala sustinand ca grasimile sunt raul care trebuie combatut. In consecinta, colesterolul trebuie neaparat scazut. Acum se dovedeste ca glucidele sunt cele rele, iar un regim bogat in colesterol ajuta la o buna functionare a creierului. Colesterolul are de fapt un rol important in organism, iar tratamentele anti-colesterol, din cauza efectelor secundare duc ele insele la un risc crescut de probleme cardiovasculare. As fi pus un link si la documentar, dar, din pacate, nu e mai siponibil in versiunea gratuita, ci doar in VOD.

Filmul era foarte bine documentat, venea cu rezultate ale multor studii, iar printre cei care isi exprimau opiniile era doctorul Michel de Lorgeril, cercetator in cadrul CNRS si epidemiologist cunoscut. Am inceput sa ii urmaresc blogul, ba chiar i-am cumparat si o carte, despre vaccinuri, pentru ca acum, cand se pune problema rapelurilor la fiica mea, imi pun multe intrebari la care sper sa gasesc niste raspunsuri clare si documentate.

Toate lecturile din ultima vreme ma fac inca o data sa ii dau dreptate unui doctor a carui blog il citesc cum ca medicina nu e o stiinta. Am cules din citatele pe care le publica  cum ca medicina e o disciplina empirica, fondata pe talente de a diagnostica si a trata, talente ajutate de tehnologie, adica de aplicarea corecta a stiintei.  Stiinta si medicina sunt, intr-un fel, antitetice: stiinta cauta raspunsuri la intrebari generale, iar medicina un raspuns specific la niste probleme particulare. Se vede si din cartile citate asta: medicina si tratamentele evolueaza, putand chiar sa sustina contrariul a ce sustinea acum o vreme. Pe cand in stiinte, cum ar fi matematica, 1+1 vor avea intotdeauna ca rezultat 2.